{ MIZILIADA }:

2012-02-11T23:18:00.004+02:00

Bisericile din Mizil

Decurînd am devenit membru într-un grup pe facebook: Mizil. Previzibil, cumva. Nuștiam că există, deși puteam bănui că un asemenea grup nu va întîrzia să apară.Mizilenii dezbat, postează,fac caterincă. Comunitățiși comunități, cu viața lor cu tot. Și ca orice membru sau grup de pe facebook, și Mizilul trebuia să aibă unicon, o imagine reprezentativă, o emblemă. Aceasta este biserica maramureșeanăcontruită acum cîțiva ani în parcul orașului. Ei bine, aici voiam să ajung.

Recunosc cămîncau degetele să scriu ceva despre biserica de lemn din Mizil, dar nu știamcum să încep, de unde s-o apuc. Apoi m-am gîndit că poate ar fi bine să scriudespre toate lăcașurile cultelor active în Mizil, iar pentru asta făcusemfotografii cu bisericile și casele de rugăciune, cu excepția bisericii dincartierul Fefelei.

Biserica Sfîntul Ioan. Bineînțeles, cu un scurt istoric ar fi fost cel mai potrivit săîncep și în această idee am consultat monografia Mizilului scrisă de profesorulGheorghe Panait (aici):

La 1790 micaaşezare, care purta numele Menzil, adică poştă, îşi avea biserica ei ca toateaşezările statornice[1].

În primele deceniiale secolului al XIX-lea, noua aşezare va prospera, prin poziţia sa geografică,prin dezvoltarea drumului comercial, încât va întrece cu mult alte târguri maivechi, ca Gherghiţa şi Urlaţi. Astfel, la începutul anului 1800 Menzilul avea327 de gospodării, Urlaţii 85, Urzicenii 180, Slobozia 264, iar Gh. M. PetrescuSava numeşte pe drept cuvânt Menziluldrept moştenitor al marelui târg prahovean Gherghiţa.

În 1828 generalulNicolae Mavru, cumpărând moşia Mizilului, o dă zestre fiicei sale, care secăsătoreşte cu marele agă Ion Cantacuzino.

"AdministrativMizilul face parte, din 1831 până la 1 ianuarie 1845, din judeţulSaac–Săcuieni, fiind reşedinţă a plăşii Câmpului, când trece la judeţul Buzău[2]. Totacum este ridicat la rangul de comună urbană şi reşedinţă a plăşii Tohani.Populaţia oraşului se dublează, iar în anul 1864 numărul gospodăriilor seridică la 789, încât vechea aşezare de pe moşia lui Brâncoveanu, Fefelei, îşipierde însemnătatea, locul său fiind luat încă de la începutul secolului alXIX-lea de către noul târg. Între anii 1845–1865 în Mizil se construiesc douăbiserici – biserica Sf. Ioan de către Aga Ion Cantacuzino cu 2000 de galbeni,după cum reiese din pisania bisericii şi biserica Sf. Nicolae de către unfilantrop localnic şi cu contribuţia orăşenilor.

Cea mai vechebiserică din Mizil este cea din cartierul Fefelei, care în secolul al XVIII-leaaducea importante venituri visteriei prin obligaţia vinăritului. "Dealtfel, printr-un hrisov din 5 februarie 1817 domnitorul Ion Caragea Voievod dăbisericii din Fefelei cu hramul Sfintei Troiţe, construită de NicolaePolcovnicu Stamboleanu pe moşia sa de aici, cartea pentru scutireavinăriciului, pentru via ce o are. Din acelaşi hrisov reiese că biserica aveaşi călugăriţe care se ocupau de ingrijirea viei şi a bisericii... "[3]

Biserica Sf. Ioan, care domină prin silueta ei centrul oraşului,este un monument arhitectonic, zidit în formă de cruce, îmbinând armoniosstilul bizantin cu cel gotic, având multe elemente din stilul Renaşterii.Pictura veche din biserică a fost distrusă în întregime în urma cutremuruluidin 10 octombrie 1940 şi refăcută ulterior. Catapeteazma sculptată în lemn detei şi poleită în foiţă de aur în 1912, prezintă cu măiestrie arta popularăromânească.

Biserica Adormirea Maicii Domnului. Acestea sînt toate informațiile din monografia profesorului Gheorghe Panait referitoare la bisericile din Mizil. Pentru a ști mai multe despre aceste biserici e necesar un efort de documentare deloc ușor. Biserica Sfîntul Ioan și biserica Adormirea Maicii Domnului încă au propriile arhive. Ceea ce oferă internetul, wikipedia de fapt, este extrem de sumar:

Biserica AdormireaMaicii Domnului, din piața orașului, a fost înălțată prin 1865 de IordacheRuset, prin obolul locuitorilor. În patrimoniul său se păstrează o Cruce demână din lemn și argint filigranat, cu 24 de pietre roșii, iar lemnul estesculptat. Datează de la sfârșitul sec. al XIX-lea și autorul pare a fi unanonim de școala rusă. Nu este inventariată.

Biserica Sfîntul Nicolae. Pe lîngă informațiile pe care le furnizează monografia sus amintită, cu o scurtă navigare pe internet am mai găsit orelatare despre sfințirea picturii de la biserica Sfîntul Nicolae din cartierul Fefelei pe care o puteți citi aici șiaici. Însă mai lesnicioasă ar fi o observație asupra lăcașurilor de cultapărute după 1989, o perioadă care în principiu este mult mai accesibilădin punctul de vedere al corectitudinii informațiilor. Prin urmare:

Biserica din parc cu hramul Sfinții Ioachim și Ana a fost ridicatăîn anul 2007 (citiți o scurtă istorie a acestei construcții aici). De pe site-ul bisericii aflăm mai multe detalii ale proiectului care a dus la ridicarea lăcașului de cult. Descriereaproiectului este una formală:

Bisericaeste destinată spiritualităţii şi cultului creştin ortodox cu particularităţilece rezidă din spaţiul românesc şi în mod special, din spaţiul mai restrâns alarhitecturii tradiţionale a bisericilor de lemn.

Concepţiaarhitecturală se bazează pe câteva deziderate şi anume:

· Realizareaunei biserici din lemn cu valenţe artistice deosebite;

· Integrarea însit, dar într-un context nou, ştiind că biserica de lemn este specificăsatului;

· Proiectulrezolvă funcţional spaţii şi activităţi care în trecut reveneau unor cerinţemult mai modeste;

· Plasticabisericii este dominată de folosirea materialelor tradiţionale: lemn şi piatră,precum şi a formelor tradiţionale specifice arhitecturii bisericilor de lemn:arcaturi, stâlpi sculptaţi, bârne masive de stejar, şarpantă cu pante foarterepezi învelită cu şindrilă din lemn de brad.

Toate aceste caracteristici plastic-arhitecturalecorespund limbajului formal si structural al sfârşitului de secol XX şi începutde secol XXI.

Este o realizare, mulți sînt de acord cu asta,deosebită. Prin faptul că este cea mai înaltă sau printre cele mai înalte dințară? Poate. Are proporții frumoase și se poate anticipa că va arăta și maibine cînd timpul îi va da patina inevitabilă. Întrebarea reală care trebuie pusă în acest caz este: de ce eranevoie de o biserică maramureșeană în Mizil? Se scrie la al doilea deziderat proiectului:integrarea în sit, dar într-un context nou. Carevasăzică, noul context este orașul, bisericade lemn fiind specifică satului, fără a se menționa în vreun fel de ce tip debiserică va fi vorba: maramureșean, oltenesc, muntenesc, moldovenesc... Realitatea este ceea ce vedem în parcul din Mizil: nici o legătură cu stilul muntenesc al bisericilor de lemn. Acesta este principalul reproș ce se poate aduce inițiativei de a mări numărul bisericilor din oraș - al doilea ar fi locul în care a fost amplasată. Odocumentare serioasă ar fi furnizat soluții pentru o astfel de integrare asatului în oraș. Unde mai pui că stilul acesta maramureșean este o variațiune aunui tip de biserică de lemn care are o răspîndire mult mai mare (Ucraina,Polonia, Slovacia), așa numita arhitectură vernaculară specifică arcului carpatic. Prin urmare, Biserica Ortodoxă din România luptă discursivîmpotriva globalizării dar acționează, cu discernămînt sau fără, ca oriceglobalist: luînd ce-i place de oriunde ar fi și punînd acolo unde are un loc neocupat. Din fericire există situații diferite, care puteau fi luate drept exemplu. Un astfel de exemplu de adecvare lacontext este strămutarea bisericii Poiana care a fost preluată, conservată șirepictată prin grija Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia.

Biserica delemn aparținea unei așezări de moșneni de lîngă Ialomița, fiind de altfel invetariatăîn Radu Creţeanu, Bisericile de lemn din Muntenia,Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968. Mai multe despre această biserică aici. Apoi, am căutat pe internet și am găsit o listă a bisericilor de lemn din Muntenia aici. Cea din Lăpoșel, un sat destul de aproape de Mizil, de pildă, putea fi unpunct de plecare, dar la fel de bine puteau fi găsite și alte repere din Buzăuși Prahova.

foto Emil Lupu, preluate de pe www.panoramio.com

Bisericile de lemn din Muntenia nu au o dezvoltare mare pe înălțime, chiar dacă uneori pot lăsa impresia de machetă a unei biserici maramureșene. Să fi ridicat o biserică mai modestă nu ar fi corespuns poate pretențiilor celor ce au ctitorit-o. Și astfel ajungem pe un teritoriu nesigur: intruziunea comanditarului în atelierul arhitectului. Pînă una alta Mizilul se poate lăuda că are o biserică de 52 de metri înălțime - maramureșeană. Punct.

Biserica din Dallas. Coincidența face ca tot în Mizil să existe un contraexemplu. În partea de est a Mizilului, cum spuneam, s-a ridicat o nouă biserică cu hramul Sfînta Filofteia, patroana orașului. Arhitectul Cosmin Pavel a realizat proiectul unei biserici care se valorifică mult mai bine, a se înțelege și creativ, tipul de biserică de lemn întîlnită la sud de Carpați. Nu are emfază prin dimensiuni, nu epatează prin detalii, ceea li se poate reproșa bisericii despre care am vorbit mai înainte și mai ales proiectului pentru Catedrala Mîntuirii Neamului. O biserică simplă, poate chiar austeră, pentru oameni simpli.

fotografii preluate de pe www.abruptarhitectura.blogspot.com

Această simplitate o poate apropia întrucîtva de o biserică de lemn poloneză (Wooden Church of St. John the Baptist in Rzepiennik Biskupi, Poland - from 16th century), cu diferența că cea din Mizil îmi pare a cîștiga mai mult în armonie, e mai compactă.

Căutînd, iarăși, pe internet, am găsit în ziarul Lumina un scurt articol apărut pe 12 septembrie 2011, o relatare a punerii pietrei de temelie pentru o nouăbiserică cu hramul Sfînta Filofteia în noul cartier din estul orașului numitde localnici Dallas. Înaltpreasfințitul Varsanufie Prahoveanul asistase la ceremonial. Auzisem cîte ceva despre eveniment. Dar am mai auzit și altele: la cîteva luni după, cînd biserica din cartierul Dallas a fost ridicată însă neșindrilită, așa cum se poate observa în una din fotografiile care documenteză etapele construcției, Înaltpreasfințitul Varsanufie s-a făcut foc și pară cînd a văzut cum arată. Exprimarea: E ca în Vestul Sălbatic!, e dură, fără să lase răgazul necesar pentru ducerea la capăt a proiectului, și, ca să glumim un pic, inexactă. Mai potrivit ar fi fost dacă ar fi spus: Este ca în Estul Sălbatic!, măcar pentru faptul că este în estul orașului, care de altfel este și limita estică a județului. Lăsînd gluma la o parte, această biserică este de departe mult mai adecvată contextului decît biserica din parc. Oricum, primăvara s-ar putea să ne rezerve surprize din partea Înaltpreasfințitului Varsanufie, ceea ce n-ar fi de dorit.

În sfîrșit, trebuie să luăm în calcul și în serios și celelalte culte, așa cum este firesc. Încercînd să mă documentez, pe cît posibil și prin intermediul internetului, am găsit și o statistică neactualizată a bisericilor din Mizil aici, pe lîngă cele ortodoxe și trei culte neoprotestante. Nu știu istoria acestor culte, știu doar că acestea există. Și pentru că subiectul acestei postări era lăcașurile de cult, mă voi rezuma deocamdată să postez imagini și să observ că pretențiile arhitecturale sînt aproape inexistente, cultele respective rezumîndu-se la achiziționarea unor case și la transformarea lor în case de rugăciune. În fond, este un fapt care denotă coerență cu tipul de comunitate intimistă, deritualizată specifică creștinilor neo-protestanți. Voi reveni cu o documentare ceva mai serioasă.

Biserica Baptistă, str. Nicolae Bălcescu, spre intersecția cu str. Erou Radu Nicolae

Biserica creștină adventistă de ziua a șaptea, str. Nicolae Bălcescu, nr. 208

Sala Regatului Martorilor lui Iehova, str. Nicolae Bălcescu, nr. 157

Biserica Penticostală nr. 1 Mizil

[1] Gh. M. Petrescu Sava, Târguri şi oraşe între Buzău, Târgovişte şiBucureşti, pag. 56, București, Institutul de arte grafice ”Lupta” N.Stroilă, Edițiunea a III-a completată,

[2] Ecaterina Hanganu, Hrisoave Prahovene, Ploieşti, 1871

[3] V. A. Urechea, Istoria românilor, tomul X, partea A, pag. 309, Bucureşti,Institutul de arte grafice Carol Göbel, 1900

2012-02-05T22:25:00.001+02:00

Visul lui Adalbert în 2012

În chip de ştire: prima proiecţie a filmului în 2012 va fi la Sofia International Film Festival. Încă trei luni pînă la premieră...

2012-01-28T21:59:00.002+02:00

Clădiri vechi din Mizil

Mizilul era pe la 1835 unul dintre cele 18 tîrguri din Țara Românească, al doilea rang după cele 16 principale orașe pe care le menționează catagrafia acelui an. Dezvoltarea ulterioară a Mizilului a fost notabilă pînă în data de 13 septembrie 1866, cînd un incendiu a distrus jumătate din oraș. Revenirea a fost înceată urmare a proastei administrări, însă datorită lui Ioan G. Cantacuzino, care și-a cedat proprietatea sa, practic întreg orașul, negustorilor care erau hotărîți să plece în alte părți, Mizilul a rămas în continuare pe hartă. Apoi, din 1872, a avut gară, iar la 1895 avea un teatru cu 200 de locuri. Încă din perioada de început de secol XX Mizilul avea un important comerț de grîu cu Brăila, ceea făcea ca această așezare , pe atunci în județul Buzău, să aibă preponderent construcții care reflectau oarecum o anume dezvoltare, un soi de prosperitate. Din imaginea de atunci a orașului a mai rămas foarte puțin. Strada principală de atunci era Strada Carol, actualmente Strada Nicolae Bălcescu. Cărțile poștale sînt cam singurii martori ai urbanismului orașului Mizil de odinioară. Multe dintre casele acelor negustori au căzut la cutremur ori au fost distruse pentru a face loc unui nou plan urbanistic, cu blocuri terne, la fel ca în toată România comunistă. Farmecul tîrgului, pe care părinții noștri încă îl mai pot reda în vreun puseu nostalgic, abia dacă ar mai putea fi intuit la o atentă privire a străzilor orașului, a caselor vechi ale căror urme se pot dovedi relevante. Printre casele de negustori, de oameni înstăriți, gata să arunce o privire spre orașe ceva mai mari, au rămas și clădirile de utilitate publică.

Anii trecuți, vreo 3, am tot încercat să fotografiez, să documentez fotografiile, pe cît mi-a fost cu putință. Sper ca încercarea mea de a documenta prezentul va fi completată de o arhivă pe care îmi doresc să o dezvolt pornind de la fotografii de familie. Și mai sper să am noroc de disponibilitatea mizilenilor care mai posedă asemenea fotografii. Iată cîteva dintre casele asupra cărora mi-am îndreptat atenția:

1. Centrul Europe-Direct (fostă proprietate a primarului Leonida Condeescu la începutul secolului XX, fostă primărie raională pînă în 1968, fostă primărie a orașului din 1968 pînă acum cîțiva ani): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu str. Ardealului

2. Liceul Tase Dumitrescu (Școală de Arte și Meserii, Liceul Agro-industrial, Grupul Școlar Agricol): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu str. Mihai Kogălniceanu

3. Gara Mizil (imobilul a suportat modificări față de configurația inițială, de la 1872; prima imagine este o carte poștală datată 1909; celelalte trei fotografii sînt din 2008)

4. Poșta Mizil (imobilul Poștei pe care o avem ilustrată într-o carte poștală din anii '20 s-a degradat la sfîrșitul anilor '80, Poșta fiind mutată la parterul unui bloc de pe str. Nicolae Bălcescu. La începutul anilor '90, alături de fostul sediu al Poștei a fost contruit un nou imobil care să servească departamentului care se ocupa de Telefoane, în vreme ce serviciul poștal propriu-zis s-a mutat la începutul într-un imobil de pe Șoseaua Națională, care a aparținut familiei profesorului Stan, între Complexul cu Restauranul Dealu Mare și părculețul de lîngă Uzina electrică a orașului.

Pe fundal, clădirea nouă a Telefoanelor,

ridicată în spatele Poștei vechi.

Noul sediu al Poștei, pe Șoseaua Națională.

5. Spitalul Orășenesc Mizil: str. Spitalului

6. Școala nr. 1 (fosta Școală de băeți Ion Crăciunescu, aflată în spatele Cinematografului)

7. Casa Nicu Scarlat (clădire naționalizată în perioada comunistă; a fost librărie la parter; la etaj a fost dispensar în perioada 1962-1964, iar în anii ”80 acolo au funcționat birouri ale Cooperației de Consum): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu Bd. Unirii

8. Judecătoria: Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)

9. Dispensarul TBC (clădire naționalizată în perioada comunistă, fostă proprietate a familiei Litinschi): Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)

10. Hanul (fosta Vilă Mareș): ieșirea din Mizil spre Buzău, pe partea dreaptă (pentru mai multe detalii despre această clădire intrați aici și aici)

1913

11. Proprietate particulară (clădire revendicată după 1989, unde în primii anii de tranziție a fost barul Grizzly): Șoseaua Națională (str. Mihai Bravu)

12. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost sediul Primăriei orașului Mizil în perioada 1966-1968, apoi Cooperația Meșteșugărească pînă după 1989): intersecția str. Nicolae Bălcescu cu str. Victoriei

13. Proprietate particulară (naționalizată în perioada comunistă, a fost depozit CLF): intersecția str. 24 Ianuarie cu str. George Ranetti

14. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost sediul Procuraturii în perioada 1966-1968; apoi a fost închiriată de primărie profesorului Zecheru; după 1989 a fost revendicată de către urmașul fostului proprietar, Dumitrescu): Str. Nicolae Bălcescu

15. Proprietate particulară (familia Popescu): Str. Nicolae Bălcescu

16. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost Gostat, iar după 1989 a fost sediul Bibliotecii orășenești): intersecția str. 24 Ianuarie cu str. Nicolae Bălcescu

17. Case proprietate particulară: str. Nicolae Bălcescu (fostă Carol)

Ultimele trei fotografii, realizate de arh. Cosmin Pavel,

conțin frontul de case de pe str. Nicolae Bălcescu,

între intersecțiile cu str. Victoriei și cu str. Democrației.

Aceste case au rezistat pînă acum cîțiva ani. În prima din

aceste trei fotografii se poate vedea casa de pe colț, acum

renovată (intersecția str. Nicolae Bălcescu cu str. Victoriei).

1917

1936

18. Case proprietate particulară: str. 24 Ianuarie

Această casă i-a aparținut domnului Burețea.

Unii poate își mai amintesc că la fereastra acestei

case erau expuse păpușile, umbrelele și alte

chestii care erau aduse la reparat.

Aici a fost primul bar privat de după 1989.

19. Case proprietate particulară: str. Victoriei

20. Case proprietate particulară: str. Nicolae Bălcescu

Casa familiei Burlacu (profesori de limba și literatura română)

Aici a fost grădiniță și Biblioteca orășenească.

21. Casă proprietate particulară: Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)

22. Case proprietate particulară: str. Fefelei

23. Casă proprietate particulară: str. Spitalului

24. Casă proprietate particulară: str. 24 Ianuarie (a fost demolată anul trecut ca urmare de stării avansate de degradare; proprietate a familiei Cimpoieșu)

25. Casa parohială a Bisericii Adormirea Maicii Domnului

2011-12-22T23:30:00.001+02:00

Relaxa

Anul trecut s-a lansat filmul Metrobanding – o poveste de dragoste între oameni şi obiecte (regia: Ana Vlad şi Adi Voicu). Unii s-ar putea grăbi să spună că este un film despre comunism – poate fi adevărat, în parte. Sau că este un film documentar – şi aici s-ar putea să fie pe-aproape. Ce este de fapt filmul ăsta nu m-aş pricepe să spun. Probabil o înşiruire de poveşti care te pot pune pe gînduri. Ar fi o mulţime de motive la mijloc. Citiţi mai multe aici.

Recunosc, mi-a atras atenţia pentru că în film apare salteaua Relaxa fabricată la Mizil. În jurul ei se spune a patra din cele şase poveşti ale acestui film pe care ar trebui să-l vadă cît mai multă lume. Apoi pentru că este o ilustrare a unei vorbe a Irinei Nicolau cu care îi descria pe aromânii ei: cu o mînă îşi scriau propria istorie şi cu cealaltă o ştergeau. Este un film despre memorie, despre obiecte, despre înstrăinare (dacă vreţi) – a se înţelege că se pot înşira mult mai multe aici.

De fiecare dată cînd revin în Mizil tot întreb ce mai e prin oraş. Acest „ce mai e” trebuie corectat de fiecare dată printr-un rezumat al cifrelor tot mai descrescătoare. Nu mai e nimic. Întreb: Nici la Relaxa? Mi se răspunde: Mai sînt cîţiva angajaţi şi-acolo, dar nu ştiu cît o să mai ţină.

Relaxa era unul din brandurile româneşti recunoscute şi de către străini. Cel puţin noi aşa ştiam, iar tirurile de la marginea oraşului cu plăcuţe de înmatriculare străine ne-o puteau dovedi şi nouă, puştilor de atunci.

Filmul de care am amintit este doar un pretext. S-a scris despre el şi foarte avizat. Eu l-am folosit doar pentru a provoca memoria unora dintre mizileni. Nu vorbesc aici despre lucruri plăcute sau dimpotrivă, unele care împiedică rememorarea. Da, miza mea este memoria. Măcar atît ar mai fi de salvat, chiar dacă poate părea patetic, inutil, idealist. Cei care au realizat filmul asta au făcut.

Pentru că a venit vorba de Relaxa, una din poveştile filmului, aş provoca aici cititorii acestui blog să mă ajute cu poveşti ale lor, ale părinţilor lor legate de fabrica în care s-a lansat acest brand. S-ar putea dezvolta un proiect interesant dintr-o astfel de punere la un loc a acestor poveşti. Mizilenii ştiu că un angajat la Relaxa scotea din fabrică, o practică evident nelegală, tot felul de obiecte confecţionate din materia primă pentru saltele, mobilier etc. Cum despre maşina de cusut Ileana se spunea că dacă o demontezi, la remontare vei putea avea surpriza să-ţi iasă o mitralieră, poveste care rezuma dublul profil al fabricii (producţie casnică şi militară), şi din povestea fabricii Relaxa se pot afla lucruri pe care le ştia toată lumea: pe lîngă mobilier şi saltele în diverse modele (producţia fabricii), în timpul schimburilor de lucru muncitorii dezvoltau o economie paralelă, de subzistenţă, o economie a expedientelor şi relaţiilor care consta în papuci, cuverturi, preşuri, sacoşe, draperii, practic tot ce se putea pentru a completa un necesar casnic destinat fie folosirii în propria gospodărie, fie trocului, fie cadourilor pentru doctori, profesori etc., integrîndu-se într-un fenomen mai larg, naţional, valabil pentru orice fabrică, pentru orice oraş. Furt şi ploconeală, pe scurt. De pe urma acestui fenomen au rămas obiectele. Am şi eu acasă la părinţii mei cîteva, dar registrul este mai larg, dacă ar fi să pun la socoteală şi Uzina Mecanică (militară), unde se reparau tancuri. Acolo se mai făceau butoaie pentru gazul de butelie (de diferite mărimi), sifoane inoxate (de diferite mărimi), cuţite, bibelouri metalice strunjite, ascuţitori etc. Toate de diferite forme și mărimi. Nu este decît un inventar minor. Probabil că n-ar fi nevoie de cine ştie ce efort pentru a aduna astfel de obiecte poate pentru un muzeu virtual, pentru o expoziţie. Ne-ar aduna laolaltă în jurul trecutului recent şi nu ştiu dacă ar fi chiar aşa de rău. Măcar pentru a povesti. Povestea, din cîte ştiu, împiedică uitarea. Sau măcar o întîrzie.

2011-12-01T11:56:00.013+02:00

Premiu la Tallinn

Printre cei care au primit premiile 15 th Tallinn Black Nights Film Festival anunţate ieri se află şi Gabriel Achim cu Visul lui Adalbert: Special Mention For First Time Director. Și aici. Plus un interviu în fest21.com. Și încă: o cronică în Nisimazine, și tot în acolo (Nisimazine) un interviu cu Gabriel Achim. Și după New York, în Variety.
The 6th Romanian Film Festival in NYC Highlights aici.

2011-11-28T11:06:00.002+02:00

Gabriel Achim și Visul lui Adalbert la Tallin

2011-11-24T14:21:00.002+02:00

New York, New York...

Dacă vă veți afla prin New York pe 4 decembrie, intrați și aici!

2011-11-22T00:27:00.006+02:00

Adalbert călătoreşte

Visul lui Adalbert poate interesa pe unii mizileni: mai precis, pe cei care au făcut figuraţie în film, în primul rînd. În oraş se ştie că unele cadre au fost filmate în Mizil, la Bazar, în centru (în spatele fostei alimentare Unirea), pe strada 24 Decembrie, pe Bulevardul Gării. Ultimele veşti despre film sînt încurajatoare, în pregătirea premierei naţionale care va fi în primăvara lui 2012. Pînă atunci, Visul lui Adalbert a fost la festivalurile de la Reykjavik International Film Festival, la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj şi la Thessaloniki International Film Festival, iar zilele astea merge la alte două festivaluri: Malatya Uluslararasi Film Festivali (Turcia), Tallinn Black Nights Film Festival (Estonia) şi la The 6th Romanian Film Festival in New York.

Au mai apărut alte cîteva reacţii de afară: Cineuropa, Iceland Chronicles, The Reykjavik Grapevine, FIPRESCI, Filmkrant, fest21..., plus o mulţime de semnale pe bloguri după Festivalul Comedy Cluj.

Surpriza a fost ca la una din proiecțiile de la Thessaloniki sa fie invitat și Laszlo Boloni, fostul jucător al Stelei, acum antrenor al echpei locale PAOK Salonic, unde a fost întrebat despre perioada în care este plasată acțiunea filmului (anii 80).

O reacție după proiecția de la Malatya, aici.

2011-11-09T17:44:00.008+02:00

Adrian Păunescu Redivivus

Numai ce am auzit că în Mizil se va ridica un monument de for public şi imediat mi s-a aprins pofta de a mai scrie ceva aici. Monumentul de for public este ceea ce în limbajul colocvial se mai numește statuie, bust, monument. Probabil că trebuie să fie o cale pentru ca acest oraș să părăsească Liga Locurilor-unde-nu-se-întîmplă-nimic și să acceadă la o ligă superioară, în cea a Culturii de pildă, de vreme ce oraşul a intrat în febra efigiilor. Şi cînd vine vorb de astfel de proiecte, îmi aduc aminte de vorba românească, atît de potrivită pentru heirupismul care ne caracterizează, deopotrivă cu geamănul său miserupism: teoria ca teoria, dar praftica ne omoară. Ei bine, practica se pare că ne va mai omorî încă o dată, iar locul crimei va fi la Mizil.

Despre ce este vorba? În locul unei troițe care a fost ridicată acum 15 ani în părculețul din fața Policlinicii va fi instalat bustul lui Adrian Păunescu. Un eveniment, un gest cultural – aceasta ar putea fi una din reacțiile pozitive. Eu sînt de altă părere. De ce oare se poate împotrivi cineva unui asemenea gest cultural? Voi înșira cîteva păreri care dacă ar îmbrăca o formă ceva mai sistematizată ar putea constitui niște argumente în contra.

Policlinica (foto din anii 70)

● Adrian Păunescu nu este mizilean și nu a avut legături cu Mizilul, exceptînd cîteva concerte (eu știu că au fost două: unul la casa de cultură și celălalt pe stadion) în vremea regimului Ceaușescu și probabil altele cu Cenaclul ”Totuși iubirea”, plus cîteva lansări ale cărților sale datorate invitației făcute de primarul Emil Proșcan. Urmînd acest argument, ar trebui spus că mai potrivit ar fi fost bustul lui Ioan G. Cantacuzino, fost proprietar al Mizilului, cel care i-a împroprietărit pe mizileni în a doua jumătate a secolului XIX, evitînd astfel spargerea (dispariția) tîrgului. În plus, Biserica Sf. Ioan este ctitoria sa, fapt de care amintește hramul. Cînd te-apuci să plantezi busturi ții cont de astfel de țesături simbolice. Apoi, locul unde se află acel părculeț, policlinica, Liceul ”Tase Dumitrescu”, dar și multe construcții aflate mai la nord este al fostei Grădini a Mavrului. Mavru nu este altul decît socrul lui Ioan G. Cantacuzino, cunoscut în epocă Generalul Mavros, care cumpărase acea proprietate de la Safta Brâncoveanu. Din surse pe care nu le-am verificat, am aflat că de fapt acolo fusese ințial proiectată ridicarea unui bust al lui Ioan G. Cantacuzino, proiect aprobat în Consiliul Local. Peste noapte, peste an, hotărîrea pare că s-a modificat. Poate pentru că banii pentru bust vin de la Consiliul Județean Prahova și (poate) cu mijlocirea deputatului PSD al circumscripției Mizil, Adrian Năstase, fiind notoriu faptul că Adrian Păunescu a fost membru PSD.

Ioan G. Cantacuzino (Jean Cantacuzene)

Evident că ar fi putut figura şi alte personalităţi pe soclul ce se pregăteşte: Ion Crăciunescu, George Ranetti, Leonida Condeescu (primar al Mizilului şi personaj al lui Caragiale), Spirică Anastasiu, Tase Dumitrescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazul... Pentru fiecare dintre aceştia există argumente.

● Este cacofonic. În spatele bustului se află Policlinica, de care este lipită Casa de cultură recent botezată ”Adrian Păunescu”. Era suficient un singur astfel de botez cultural, chiar dacă și acela este nepotrivit pentru un oraș precum Mizilul.

● Șoseaua Națională sau Șoseaua Mihai Bravu, cele două denumiri ale șoselei ce traversează Mizilul pe direcția vest-est, dinspre Ploiești spre Buzău, ar deveni echivalentul unei vitrine cu bibelouri, marca firească a provincialismului de care mizilenii par să fugă imediat ce termină liceul. Există deja o sculptură, dar nu în tiparul clasic, acela în care se încadrează Monumentul eroilor, ci ceva mai contemporan, în parcul de lîngă poştă. Apoi există un ceas electronic reabilitat, plasat între Liceul ”Tase Dumitrescu” și Policlinică. În imediata apropiere a ceasului îşi va continua rolul troița care urmează a fi dezafectată pentru a face loc bustului lui Adrian Păunescu. Și umblă vorba că pe aleea dintre liceu și Policlinică / Casa de cultură vor mai apărea niște busturi. Şi, fără voia dumneavoastră, new-entry-ul Adrian Păunescu.

● De fapt, şi cu asta trebuia să încep pledoaria, nu există un proiect coerent și solid argumentat care să coaguleze inițiativele de acest fel. Iată o fotografie cu zona în care urmează să se facă aceste operaţiuni. În prim plan soclul pe care a fost reinstalat ceasul electronic. Undeva lîngă el va apărea troiţa. În dreapta fotografiei se vede Policlinica şi părculeţul. În părculeţ un foişor neinspirat instalat sufocă spaţiul. Ar părea că pentru aceste probleme de urbanism consultant este o gospodină care-şi mută prin casă lucrurile mînată de accese depresive. Troiţa nu se vede. Interesant este totuşi faptul că din acel balcon a cuvîntat către mizileni Nicolae Ceauşescu în 1967, ceea ce dă o coerenţă plasării bustului lui Adrian Păunescu taman în acel părculeţ.

● Poate că mai potrivit ar fi fost ca acești bani investiți în astfel de proiecte de decorare a orașului să fi fost punctul de pornire pentru un muzeu local. În preajma Mizilului, în locurile unde au funcționat CAP-uri încă se mai găsesc mașini și utilaje vechi încă dinainte de al doilea război mondial. Este cunoscut faptul că Mizilul avea o relație comercială foarte intensă cu Brăila, unde era bursa de grîu a Europei. Un muzeu care să contureze ceea ce a fost Mizilul, fără înflorituri, fără excese de patriotism local și ori defulări naționalist-paseist-bucolice. Cu alte cuvinte, un proiect serios care să producă pur și simplu cunoaștere.

Merită să ne aruncăm privirea asupra cîtorva monumente de for public prin care s-a dorit cinstirea și nemurirea lui Adrian Păunescu: la Chișinău, la Alba Iulia, la Dumbrăveni-Suceava, la Slătioara-Vîlcea.

Chișinău

Alba Iulia

Dumbrăveni-Suceava

Slătioara-Vîlcea

În fiecare din aceste locuri trebuie să fi fost o motivație, desigur. În acest ritm Adrian Păunescu va concura Lupoaica pe care statul italian a dăruit-o statului român într-un număr de replici pentru a marca legătura daco-romană. Totuși, una este evlavia populară care este luată în considerare atunci cînd este canonizat un sfînt, și alta este această venerație de castă prin care autoritățile drenează fonduri pentru cinstirea unor personalități. Din aceste rînduri reiese clar că nu sînt un admirator al lui Adrian Păunescu, nici al poeziei lui -- dimpotrivă. N-am cum să fiu. Îl consider un versificator din al cărui maldăr de cărți nu știu dacă pot fi selectate poezii pentru un volum. Poeții sînt în altă parte, nu în partide, în Parlament, la sindrofii și chiolhanuri; ba într-un regim politic, ba în altul, şi-n ambele bine situat. Poeţii sînt rari şi greu se lasă văzuţi. Cu atît mai mult cu cît un astfel de poet a spus-o atît de limpede în fața unei întregi națiuni la televizor, cînd a decis să reintre în viaţa publică: Am fost un porc! Acela a fost un gest poetic și acolo și-ar fi putut încheia cariera literară de poet al poporului. Numai că viaţa revarsă asupra noastre nesfîrşitele surse de ironie, dacă nu chiar de cinism. Adrian Păunescu a ajuns să transfere asupra altora pielea în care se vîrîse pentru a-şi pune cenuşă în cap. Sînt vremuri cînd merge să fii porc, apoi vremurile trec şi, aşa cum se dovedeşte, chiar se întorc într-un anume fel. Adrian Păunescu chiar se laudă cu poeziile în care l-a cîntat pe Ceauşescu. Iar noi acum va trebui să-l suportăm pe soclu ca pe o greşeală, ori ca pe o ironie a vieţii. Ei bine, iată Povestea porcului în variantă postmodernă.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=OA-yI40TbVg

Un alt exemplu de exces, în fapt o monstruozitate este ”Grădina Valorilor Românești”, o creație a Fundației Dan Voiculescu care merită a fi vizitată atît de către români cît și de către străini pentru a lua aminte la această praftică nu tocmai inocentă și desigur criminală. Este evident că nu sîntem pe nici un drum, că România este o grădină a potecilor ce se bifurcă parcă a ne face în ciudă nouă, locuitorilor ei.

Unii mizileni deja au început să se întrebe de ce se mută troița, fără a bănui că acolo va poposi, cine știe pentru cît timp, bardul de la Bîrca. Și ne aflînd răspuns, au găsit fiecare cîte unul:

1. Păi, să fie acolo, lîngă ceas, că pe soclul ceasului scrie ”Măsoară timpul cu faptele tale”. Adică face referire la cruce, să te porți creștinește.

2. Au luat troița de-acolo că se tot strîngea tineret și pe unii i-au și prins de făceau dragoste -- ei bine, asta i se potriveşte lui Adrian Păunescu, cel ce îndemna tineretul cu rimă şi patos să se iubească pe tunuri.

Poate în curînd vom afla de apariţia unui Festival de poezie patriotic-militantă "Adrian Păunescu". Asta l-ar mai aduce printre noi aşa cum se cuvine. Dar, sper, nu la Mizil. Şi-mi vine să pun pariu că nu peste multă vreme va apărea şi un bust al lui Fănuş Neagu.
Azi am găsit un articol recent despre Adrian Păunescu: Trubadurul ”Epocii de Aur”. Un an fără Adrian Păunescu. În continuare are alte legături spre articole despre personajul nostru.

PS Această postare nu are nici o legătură cu postarea anterioară.

UPDATE: Am mai aflat că atunci cînd a fost ridicată troița în părculețul din fața policlinicii unii mizileni au reacționat perfect cuplați la evenimentul mediatic care ținea primele pagini ale ziarelor și timpul principalelor emisiuni tv din acea perioadă: Ați ridicat troița pentru Lady Di? (ridicarea troiței se suprapusese pe accidentul în urma căruia murise Prințesa Diana)

2011-11-04T13:36:00.000+02:00

Mizil sau Săhăteni?

Întîmplător am găsit această fotografie. Pe net. Mai precis pe situl http://www.miscarea.net/w/?p=3181. Căutam imagini cu tag-ul ”Mizil” și unul dintre rezultate a fost acesta. Ceea ce mă nedumerește este ambiguitatea informației. În titlul articolului este menționat un loc de ridicare a troiței, Săhătenii, pe cînd sub imagine scrie clar că troița a fost ridicată la Mizil. Nici o informație despre ziarul din care a fost decupat fragmentul imagine-text.

2011-09-10T18:44:00.000+03:00

Un mic detaliu

De unde reiese că preotul ortodox al lagărului de la Crefeld, în perioada 1916-1918, era Gheorghe Jugureanu din Mizil - Buzău:

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/insemnari-prizonieratul-german.

2011-09-10T18:15:00.000+03:00

O altă carte poștală

Este vorba de cartea poștală în care apare clădirea fostei Poște. Am publicat-o la un moment dat și eu aici, pe Miziliada. Am văzut-o și într-o expoziție de cartofilie la Muzeul filatelic de la București. Iat-o prezentată pe blogul www.casedeepoca.wordpress.com, alături de cîteva informații despre Mizil. Autorul blogului își aduce aminte, într-un comentariu, de anii, doi la număr, petrecuți în Mizil, pe cînd era elev în Mizil, la sfîrșitul anilor 70, și crede că încă mai este în folosință respectiva clădire, ca și casele pitorești pe care duymnealui le știa în centrul orașului. Din păcate, atmosfera de atunci nu o putem regăsi decît în astfel de martori precum cărțile poștale, fotografiile de familie, povești...

Despre postarea mai sus amintită, aici: http://casedeepoca.wordpress.com/2010/06/03/mizil-de-la-statie-de-diligente-otomana-la-oficiu-postal-neoromanesc/

2011-09-10T18:02:00.002+03:00

O carte poștală

M-am apucat să mai caut pe internet una-alta despre Mizil și pe un site interesant (www.kolector.net) am găsit o știre despre existenta unei cărți poștale trimisă de un anume Căpitan Alecu Ionescu din Mizil, prizonier în Siberia.
Mai mult, aici: http://www.kolector.net/2010/02/08/necunoscuta-unei-carti-postale-din-gulag/.

2011-06-29T13:36:00.011+03:00

Adalbert’s wacky race

Rîndurile de mai jos sînt un jurnal al celor două zile petrecute la Cluj cu ocazia TIFF-ului:

«La ora 1 era plecarea — teoretic. Vetrescu a tot întîrziat cu ziarele pentru spectatorii primei proiecţii şi între timp se pornise şi furtuna. Ieşisem de la Green pentru a mînca la doi paşi, într-un fel de împingetava libanez, Masaryk colţ cu Calderon. Ne-am pornit abia spre ora 4 după-amiaza, după ce am tot îndoit cele 200 de atreiuri cu www.noapteamagica.ro şi după ce-am cules caseta pentru proiecţie de la Abis. Era clar că vom ajunge la Cluj spre miezul nopţii. A1 s-a lăsat dusă de nas destul de uşor, autostradă răsuflată, care pune botul la orice tertip cu complicităţi vechi cît Drumul Taberei bătut în galop de Tudor şi pandurii lui. Miza noastră cea mai prezentă în discuţii era Dealul Negru. Am oprit şi am băgat — care cum şi ce şi cît a putut. Glume în continuare, pe lîngă Cozia, Oltul, chestii. Gabi ne-a făcut atenţi că de pe partea dreaptă a drumului, adică peste Olt, de-acolo e taică-su: Ţara Loviştei. Rămasă şi ea-n urmă şi străpungînd tot mai hotărîţi Ardealul cu sula într-o coastă sudică. Aplombul nostru era susţinut de mirajul metafizic căruia un anume Florin de la un radio sibian îi dăduse drumul din lesă în prezenţa maestrului Dumitru Fărcaşu.

FLORIN: Maestre, oriunde am fi, ca fiinţă umană şi spirituală, în cele din urmă privim în faţă, privim în spate, privim în dreapta, privim în stînga, privim în sus, privim în jos, privim în exterior şi privim în interior. Maestre, cum o mai duceţi?

DUMITRU FĂRCAŞU: Bine!

FLORIN: Maestre, spuneţi-ne, sînteţi bine, sănătos?

DUMITRU FĂRCAŞU: Da, sănătos...

FLORIN: Aş vrea să vă pun o întrebare, maestre.

DUMITRU FĂRCAŞU: Pune-mi, pune-mi...

FLORIN: Maestre, dar, spuneţi-mi vă rog, care este momentul de cotitură din viaţa dumneavoastră, cel care v-a îndreptat paşii spre muzică?

DUMITRU FĂRCAŞU: No, Florine....

Cît am stat la o coadă infernală, vreme de o juma’ de oră, i-am tot ascultat pe Florin şi pe Dumitru cocoloşindu-se deasupra microfoanelor. Apoi, cînd ambulanţele au început să vină din sens invers, foarte mare accident, şi convinşi că dacă ne vom lăsa adormiţi de debitul metafizic al radioului sibian vom ajunge la Cluj abia dimineaţă, Gabi a hotărît să întoarcă maşina. Era ca în Autostrada din sud — Cortazar. Aşa că din Tălmaciu am tăiat-o spre Mîrşa şi-am ieşit spre Şelimbăr, depăşind la un rond şirul de maşini care continua să se tot lungească-ntr-un lung cîrnat spre Sibiu. Noroc c-am intrat pe cei vreo 20-30 de km de autostradă nou-nouţă și-am văzut Sibiul în mare viteză, cumva de deasupra. GPS-ul nu cunoştea încă noua autostradă, aşa că estimările sosirii erau varză. Ajunşi la Sebeş sub picături ne-a revenit inima la loc: GPS-ul răsufla uşurat şi noi scădeam frenetic din ora sosirii minute bune. Nu era chiar aşa de rău, puteam prinde miezul nopții la Diesel. La Sebeş am reîntîlnit maşina în care presupuneam că se află Lucian Georgescu (Tatăl-fantomă). Asta a fost noua sursă a miştourilor. Ba depăşeam noi, ba depăşeau ei. Ăștia umblă cu deja voodoo. Încotro ne-ndreptăm, fraților? Ba părea că aşteaptă pe cineva, ba că îşi consultă hărţile. În cele din urmă ne-au lăsat tot mai în urmă şi duşi au fost. La Turda am ratat intrarea pe alt tronson de autostradă, iarăşi o întoarcere, indicatorul cu un A, A cît?, poate A3, sigur un fragment de A3. Părea că și A3 umblă cu deja voodoo, adică asta-i chestia cu Transilvania, cu Ardealu’. Pe la 12 noaptea intram în Mănăştur cu gîndul de a scăpa rapid de bagaje. Eram chitiţi totuși pe HBO Party, Gabi îi făcuse scurtă la mînă tot încercînd să afle de la Dan Burlac ce e pe-acolo.

Păi acolo, la Diesel, era înghesuială. Nu tu begiuri, nu tu acreditări... Dar ne-am descurcat, Gabi a rezolvat, el avea necesarul birocratic şi alonja, aplombul. Îmi ardea buza de-o ţigară, auzisem de magazinul Sora, unde să te mai duci la ora aia, oamenii discutau liber, unii puţin zdroncăniţi, alţii poate doar obosiţi. Mi-a dat cineva una şi-am tras-o pînă-n maţe. Stăteam, mă uitam şi, vorba lui Geoană, mă gîndeam de cînd am început să mă gîndesc la Europa. Nu, nu — mă gîndeam serios la altceva: nu ştiam aproape pe nimeni dintre toţi cei ce făceau posibilă toată frenezia aia nocturnă mutată pe trotuar, cu paharele cocoţate pe telefonul public, pe mantinele şi pe brîiele zidurilor. Figuri cunoscute, da. Am reuşit să ne aşezăm lîngă cei cu Metrobranding (cu Ana Vlad am vorbit, de fapt), ei filmaseră şi la Mizil pentru povestea saltelelor Relaxa, Gabi ne făcuse cunoştinţă acum un an sau doi şi-acum era cazul să schuimbăm chiar mai multe cuvinte. Pe la 3 dimineaţa am înclinat steagu’ şi taxiul ne-a cărat pînă-n Plopilor, la un odihnitor etaj 5.

Au fost două zile prin Clujul cu secvențe meteosensibile, noroc cu umbrela gazdelor luată în ultima clipă. Prînzit la Hubertus, apoi intrat alături, într-un anticariat, văzut Principii de viață și Loverboy. A doua zi, Film pentru prieteni. Prin urmare, am văzut numai filme românești. De curiozitate. Dar pentru curioși, nu voi spune care mi-e părerea. Nu cred că poate interesa pe cineva. Seara, Visul lui Adalbert. Gabi mă întrebase în silul lui miștocăresc:

— Ți-ai pregătit discursul?

— Ești nebun? Ce discurs? Asta mi-ar trebui.

Adevărul e că m-am gîndisem. Ce-aș putea spune dacă mă va chema pe scenă, împreună cu toți ceilalți care au lucrat la film? Am început să-mi fac planuri, să tremur. Ce naiba m-am băgat în chestia asta? M-a mîncat în cur. La film am stat lîngă Doru Ana. Era prima dată cînd vedea filmul. Unii dintre actori avuseseră parte de o proiecție la Green Film, comentaseră. Dom’ pro’sor, Doru Ana pentru conformitate, era cu sufletul la gură. Al meu era pe jos, printre picioarele celorlalți. Și mă mai chinuiam și cu ochelarii mei cărora le lipsea brațul drept rupt, motiv pentru care de vreo trei luni cam orbecăi pe oriunde mă mișc. Eram încordat, mă și cam durea mîna tot ținîndu-mi încleștat ochelarii cu dioptriile dînd iar peste actorii pe care-i văzusem la filmări. Eram ochi și urechi. Deci, ce naiba o să zic eu acolo dacă m-o întreba cineva ceva? Suflețel, pregătește-te, mai e un pic pînă cînd Spahiu o ia din nou pe coajă.

Tot a fost bine că s-a rîs. Eee, sînt sigur că au fost și din ăia care nu s-au rîs, normal. Dar rîsetele au continuat totuși, ba chiar s-au ținut așa pînă la final. Mă, mi-am zis, să vezi în pizda mă-sii că avem succes. Adevăru’ e că li s-a și luat de vreo două-trei ori respirația: cînd vulpea a fost jupuită, cînd mîna lui Gabriel Spahiu a fost tăiată... Cam crud Achim ăsta. Miștoul e mișto, e de înțeles, dar să jupoi, să tai mîini — asta e cam mult. Și cre’ că a mai fost o chestie din-asta, da’ nu mi-o mai amintesc. Aplauze la sfîrșit. Gabi avea la două scaune de mine maioneza tăiată, patalonii fleașcă, actorii abia se ridicau, se pregăteau de urcat pe scenă. Sunetistul s-a apropiat să mă ridice: hai că tre’ să mergem în față. Eee, uite că n-am scăpat. Tot meditasem în timpul filmul. Mă gîndeam să zic, dac-o fi musai, că a fost o minune ziua aia, că Spahiu a fost mutilat și dimineața, în filmul lui Radu Jude, și seara, în filmul lui Gabi, și acum e pe scenă întreg, cu zîmbetul pe buze, așa că… Glume de astea, de căcat. Gabi a luat microfonul, mai bine. A zis ceva de Borges, de von Trier, ceea ce l-a intrigat cumva pe un strain, un turc pare-se, care a și întrebat care e legătura cu Von Trier. Traducerea răspunsului dat de Gabi, cel în care îl pomenise pe danez, nu prinsese o nunață și turcul a trebuit să primească un răspuns ambiguu: Profesorul evreu din filmul meu este Woody Allen. De unde și expresia ce, ești turc de nu-nțelegi? Tipul din sală, am aflat mai apoi, s-a tot întrebat dacă nu cumva Gabi a făcut mișto de el. Nu, nu, l-a lămurit Spahiu, Gabi era fooooaaaarte emoționat, dar nu cred că l-a convins. Probabil va urma o cronică de căcat în limba turcă. Apoi la bere, pe bulevardul cu Cinema Victoria, toți din film și de pe lîngă, comentînd. Că ăluia i s-a părut mișto, aluia genial, ăluia de căcat. Așa e cu filmele. Filmele românești, mai ales.

După vreo două-trei, hai, patru ore, ne-am mai detensionat, Doru Ana a continuat să ne spună faze de la diverse filmări cu Amza Pellea, cu Columna lui Vitanidis, iar Mimi Brănescu a pus marmelada pe felia lui Gabi:

— Bă, lasă că și despre mine au zis unii după Marți, după Crăciun, uite dom’le, De Niro al României, p-ormă alții au zis că-s de căcat. Ia mai da-i bă-n pana mea și nu mai asculta ce zic unu’ și altu’, dacă nu vrei s-o iei razna.

Acum, serios — cum să povestești un festival? Eu chiar nu mă pricep la așa ceva.»

Între timp au apărut cronici diverse: în România, USA, GBR, Turcia, Slovenia... Unele laudative, altele neutre, rezervate. Redau mai jos link-urile:

The Hollywood Reporter (Neil Young), Tribune (Neil Young), Cineuropa 1 (Vladan Petkovic), Cineuropa 2 (Vladan Petkovic), Adevărul (Doinel Tronaru, Ana Maria Onisei), Evenimentul Zilei (Alexandra Olivotto), hotnews (Iulia Blaga), Suplimentul de cultură (Iulia Blaga), graphicfront (Ciprian Isac), új magyar szó (Farkas Istvan), Film Reporter (Andreea Dobre), BirGun (Cuneyt Cebenoyan), tomisnews (Ramona Crîngașu), liternet (Lucian Maier), Observatorul Cultural 1 (Mihai Ignat), Observatorul Cultural 2 (Ileana Bîrsan), Screen Daily (Dan Făinaru), nineoclock, (Cătălin Bogdan) România liberă (Gabriela Lupu), Dnevni Otok Daily (Neil Young), Film Lounge (Sheila Seacroft)

Plus un interviu la emisiunea ”Timpul prezent” cu Matei Martin la Radio România Cultural:

http://www.trilulilu.ro/estew/026f389fccbbaf

http://www.trilulilu.ro/estew/18e8a2efb8eb24

http://www.trilulilu.ro/estew/a8149a7ba45c02

2011-05-17T19:29:00.002+03:00

Adalbert Gyorgy din Mizil

Anul trecut la Mizil s-au filmat citeva scene exterioare din filmul VISUL LUI ADALBERT (regia: Gabriel Achim). Filmul este gata. Premiera (mondială) va avea loc la TIFF 2011. Pînă cînd filmul va putea fi văzut în cinematografe, să spunem că Adalbert Gyorgy, cel din titlul filmului, era în mai 1986 un tînăr prelucrător prin aşchiere la Uzina Mecanică din Mizil. Adalbert Gyorgy visa mult, colorat (în 33 mm), şi nu se poate spune că nu-i plăcea fotbalul. Mai multe, pe www.noapteamagica.ro.

Iată şi cîteva imagini de la filmările care au avut loc în Mizil.

2011-05-04T15:42:00.000+03:00

Mizilul şi Revoluţia

Nu ştiu dacă s-a mai scris cîndva, prin presa centrală, un articol despre Revoluţia din '89 şi urmele lăsate la Mizil. Caragiale şi Geo Bogza n-ar fi ratat ocazia. De altfel, este un subiect incitant, nu? În Adevărul din 28 aprilie 2011 a apărut un astfel de articol. De fapt, un interviu cu primarul Emil Proşcan. Pentru cei interesaţi să aprofundeze subiectul: mergeţi aici.

2011-03-12T16:20:00.010+02:00

Einuiea la Mizil

Într-un oraş de mărimea Mizilului e complicat să organizezi concerte, să-ţi permiţi să aduci trupe pentru care să nu poţi garanta un public. Ca să ai succes e musai să apelezi la trupe mari, cunoscute, ori pur şi simplu umflate de mass-media. Einuiea face o muzică pe care nu mulţi o pot pune în vreo categorie. E şi greu, cu atîta melanj new-age, post-modern sau altcumva aţi putea să-i spuneţi. Ei înşişi îşi ştiu bine locul: world music. Cine este interesat de muzica lor îi va căuta pe internet ori în programele B 24 Fun şi vor da de ceva mai multe detalii.

Ce vedeţi mai jos am suprins în seara de 29 ianuarie 2011 în localul Dona din Mizil. Veniseră să pigmenteze pentru cîteva momente Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigrame „Romeo şi Julieta la Mizil”, de ziua Liceului Grigore Tocilescu. S-a întîmplat să cînte la Dona în seara în care am sosit, a fost un moment inspirat, pentru că a doua zi organizarea festivalului s-a cam dat peste cap şi nu au mai încăput şi acolo. E bine că au apucat să cînte la Dona, pentru că nu a existat vreo presiune a organizării cu desfăşurător etc., iar cele peste 30 de persoane cîte au fost în localul lui Octav au fost scutite de bruiajul unui concert cu audienţă mare. S-a băut şi s-a fumat în voie, s-a pălăvrăgit, a fost în regulă, ca în locurile unde improvizaţia, libertatea sînt la ele acasă.

UPDATE: Ieri, 20 aprilie 2011, am primit următorul mesaj de la organizatorul festivalului, domnul Laurenţiu Bădicioiu:

"Salut!
Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigrame, al cărui titlu l-ai postat pe miziliada, este "Romeo şi Julieta la Mizil", nu Festivalul de poezie, epigrame şi calambururi „George Ranetti", cum ai scris tu. Ediţia precedentă a fost de poezie, epigrame şi calambururi iar "George Ranetti" nu s-a numit niciodată.
Formaţia EINUIEA nu a fost invitată de noi oficial pentru a participa la festival, deşi apreciem cum cântă. Aveam deja două formaţii invitate: "Trei Parale" şi "Select".
Nu ştiu la ce te referi când comentezi: "pentru că a doua zi organizarea festivalului s-a cam dat peste cap şi nu au mai încăput şi acolo." Nici nu erau în program.
Poate ţi s-a părut prea puţin că au participat Ştefan Cazimir, Mircea Dinescu, Mircea Ionescu Quintus, Corneliu Leu, Corneliu Berbente, Nicolae Dragoş, Lucia Olaru Nenati, Sorin Roşca Stănescu, George Stanca, inspectorul şcolar general Gheorghe Borovină, George Corbu, Elis Râpeanu, Efim Tarlapan etc. Că au participat peste 300 de concurenţi din România şi alte 12 ţări. Nu trebuia neapărat să scrii despre asta. Tu decizi ce este important sau nu pentru tine şi pentru blogul tău, care se referă la Mizilul de azi şi de ieri.
Am vrut doar să corectez câteva mici erori. Te rog frumos să le corectezi şi tu pe blogul tău.
Mulţumesc!
Cu bine!
B.L."

Într-adevăr, greşisem numele festivalului, aşa că am corectat. Îmi cer scuzele cuvenite. Singura explicaţie este graba cu care reuşesc să mai adaug ceva aici, atunci cînd prind ceva timp. Despre prezenţa trupei Einuiea la Mizil ştiam că s-a datorat tocmai acestui festival la care fusese invitată de către domnul director Minea -- directorul Liceului teoretic "Grigore Tocilescu". Cei doi componenţi ai trupei, Călin Torsan şi Silviu Fologea, nu ar fi venit în acele zile dacă nu ar fi fost invitaţi. Mai ştiu că domnul Dumitru Vasilescu, în oraş cunoscut şi apelat de toată lume Mitu, a ţinut legătura cu ei pentru prezenţa lor la Mizil în zilele acelea. Nu era nici o maliţiozitate în ştirea aceasta la care este necesar să rectific unele informaţii. Pur şi simplu asta ştiam despre. Cînd am spus "pentru că a doua zi organizarea festivalului s-a cam dat peste cap şi nu au mai încăput şi acolo", am făcut-o pentru că băieţii de la Einuiea chiar veniseră la liceu pentru a cînta, am fost cu ei în cancelaria unde era trafic, lumea (cei care urmau să apară pe scenă) intra, se schimba, gusta din pişcoturi & prăjiturele ori din sucuri, stătea la discuţii. Aşa am văzut cînd a apărut soborul de preoţi care destul de repede a şi plecat, cu oarecare supărare că desfăşurătorul s-a dat peste cap, după care au fost îmbunaţi şi întorşi. Am spus-scris ce-am văzut, n-am dat cu parul, n-am vrut să inflamez pe nimeni. Băieţii şi-au luat instrumentele din clasa (încuiată) unde le depozitaseră pentru a fi în siguranţă. Le-a şi fost plătit drumul de la Bucureşti la Mizil şi retur (ştiuu că Mitu şi domnul Minea au suportat cheltuiala asta). Nu a fost nici o supărare. Era explicabil ca la un festival, la o aniversare a unei instituţii să poată apărea disfuncţii: lume multă, toţi trag de organizatori, micile întîrzieri atrag după ele altele tot mai consistente etc.
Cît despre invitaţi, aici intrăm pe un teritoriu în care fiecare are opţiuni, preferinţe. Eu nu sînt admiratorul niciunuia dintre cei invitaţi. Asta nu înseamnă nimic, de fapt. Eu nu am fost implicat în acest festival, prin urmare nu văd de ce mi-aş fi dat cu părerea despre. Atunci am venit la Mizil pentru prietenii mei despre cxare ştiam că ar fi trebuit să cînte. Atît. Nu s-a întîmplat -- foarte bine, nu s-a întîmplat. Cu toată ştirea asta nu am vrut decît să semnalez prezenţa lor la Mizil, adăugînd cîteva fotografii şi filmuleţe. N-am vrut să supăr pe cineva. Atîta tot.

EINUIEA

Vezi mai multe video din muzica

IMAG0067

Vezi mai multe video din muzica

2011-03-11T16:38:00.003+02:00

Rituri şi firme

Adunînd fotografii cu Mizilul vechi, fireşte că ele încep să se împartă de la sine în tot felul de categorii. Una, evident generală, ar fi aceea a riturilor. Deocamdată am doar două astfel de imagini care imortalizează fiecare cîte o secvenţă a unui rit: Pluguşorul şi Înmormîntarea. Prima observaţie ar putea fi aceea că în alegerea momentelor în care s-au făcut fotografiile au contat locurile unde care s-au desfăşurat secvenţele respective. Este vorba de oraş. Ora;ul ca fundal, decor, scenă. Nu este cazul să fac teorii plicticoase. E limpede că intenţia de a fixa în memorie anumite momente este supusă influenţelor de tot felul, dacă nu este vorba chiar de o accentuare prin prinderea în cadru a unor elemente databile. Cele două secvenţe surprind: a) actualul bulevard Unirii, unde acum se află Monumentul Eroilor, latură de-a lungul căreia în perioada interbelică se găseau sala de bere a lui Vişinescu, o frizerie etc., în secvenţa Pluguşorului; şi b) complexul de magazine de la piaţă, unde în aceeaşi perioada interbelică se afla măcelăria lui Petre Ivanovici, în secvenţa Înmormîntării. În ambele fotografii apar firmele magazinelor. Este o întîmplare, fireşte, să fi dat şi într-o imagine, şi în cealaltă de aceste firme după care se pot face oarece reconstituiri. După aproape 80 de ani, de cînd au fost făcute fotografiile, este destul de dificil să adaugi şi alte informaţii. Eventual se pot face presupuneri. Una ar fi aceea că în relaţia aparat foto — individ — postúri, în decorul urban magazinul ar putea juca rolul pe care la sat îl au macatele, cergile, din care se încropea fundalul pentru familiile fotografiate de regulă în curte. Desigur, nu trebuie trecut cu vederea faptul că în cele două fotografii este suprinsă dinamica ritualului, prin urmare grija pică mai degrabă pe aparatul foto, pe cel care operează cu el, decît pe cei subiecţii fotografiei. În fine, nu ştiu dacă înmormîntarea este a lui Petre Ivanovici, proprietarul măcelăriei, sau dacă pur şi simplu familiei sale i-a parvenit această fotografie doar pentru că în imagine apare firma sa. Mai interesante sînt alte amănunte: vîrstele celor care mergeau cu Pluguşorul (cred totuşi că e vorba de Plugul mare), recuzita unei înmormîntări (dric, trei perechi de cai mascaţi, căciulile cu crengi de brad (?) ale bărbaţilor care conduc dricul etc.).

2011-03-04T16:05:00.011+02:00

Din nou Hanul Mareş

Pentru cei cărora nu le vine să creadă că Vila Mareş este actualul, aproape fost, Han: încă o probă. O fotografie făcută de un militar german în perioada primului război mondial. Pe verso-ul fotografiei este scris cu creionul: Schloß von Mizil – Rumänien.

Este recognoscibilă Vila Mareş prezentată în articolul precedent. Există însă un amănunt în plus în sprijinul ipotezei avansate privind identitatea Vilă = Han. În partea stîngă a fotografiei este vizibilă o clădire, în care am identificat crama, exitentă încă, dar aflată în stare de degradare. Fotografiile au fost făcute la începutul anului 2010.

2011-02-07T21:59:00.002+02:00

Hanul Mareş

La cafeneaua librăriei Cărtureşti — Verona poate fi văzută zilele acestea expoziţia „moNUmenteUITATE — ansambluri nobiliare extraurbane”. Pentru mai multe informaţii se poate accesa blogul http://monumenteuitate.blogspot.com/, autorii promiţînd că în curînd vor putea pune la dispoziţia celor interesaţi de subiect şi un site.

S-a întîmplat să dau de această informaţie nu chiar întîmplător, discutînd cu un prieten interesat de aducerea în atenţie a unor monumente, elemente de patrimoniu industrial, colecţii etc. Gais, cum îi spun prietenii, a lucrat la cîteva cataloage care scormonesc trecutul, iar acum dezvoltă un portal media de care am mai amintit aici.

Povestea cu monumentele uitate a venit spre mine într-o perioadă în care tata a avut o intuiţie grozavă: tot rulînd pe computer imagini cu Mizilul vechi, şi-a zis că Vila Mareş, care se poate vedea într-o carte poştală din anii ’20 (sec. XX), este clădirea căreia toţi mizilenii îi spun Han. Hanul lui Plutarch Mareş. Fireşte, ar fi necesară o istorie a familiei şi date din arhive pentru a face o istorie a clădirii cu pricina. Fapt este că atunci cînd am achiziţionat cartea poştală, unii au spus că în mod evident respectiva clădire nu mai are cum să fie în picioare, la cît s-a dărîmat din Mizil după distrugerile cutremurelor din ’40 şi ’77. Alţii au spus că acea clădire de fapt nu a fost la Mizil — poate la Ploieşti ori la Bucureşti şi, fiind a familiei Mareş, aşa a apărut scris pe cartea poştală Mizil.

Cu Hanul am cîteva fotografii făcute anul trecut, numai că partea de inferioară a edificiului este obturată de împrejmuirea cu tablă care cred că există şi acum. Totuşi, din ce se vede în fotografie o comparaţie este posibilă. I-am trimis cele două imagini lui Cosmin Pavel (www.abruptarhitectura.blogspot.com) şi i-am cerut o părere de specialist. Un arhitect trebuie să vadă dintr-o privire rapidă dacă o astfel de identificare are vreun temei, dacă e posibilă o investigaţie etc. Şi răspunsul lui a confirmat intuiţia tatălui meu.

„Cred că poate fi vorba într-adevăr despre o rezidire a casei, evident într-un alt stil mai puţin preţios pe nişte fundaţii existente. E posibil ca seismul din 1940 să fi produs stricăciuni serioase casei în forma sa iniţială. În astfel de situaţii fundaţiile şi o parte din zidurile parterului erau singurele elemente ce puteau fi reutilizate. Elementele care susţin ipoteza sunt:

- conturul asemenea al celor două cladiri;

- intrarea în centrul relativ al faţadei principale;

- colţul din stânga rezolvat avansat şi teşit la 45 grade;

- rezalitul avansat al părţii din extrema stângă;

- numărul şi poziţia golurilor de pe faţadele vizibile în ambele ipostaze;

- cota parterului (înălţimea demisolului) egală;

- prezenţa volumului înălţat din extrema dreaptă a imaginii ce ar putea corespunde terasei etajului din stadiul actual;

- soclul şi pereţii din piatră ai demisolului „hanului”;

- persistenţa simplificată a unor elemente decorative ale casei din cartea poştală în cazul hanului — balustrada semirotundă cu baluştri a scării principale, pietrele de colţ redate din tencuială situate stânga-dreapta intrării.

S-ar putea vorbi şi de un posibil transfer stilistic, vulgar ce-i drept, de la o etapă la alta. Casa din cartea poştală se încadrează într-o sinteză de elemente din vocabularul academist francez ce are la bază stilul Renaşterii franceze Louis XIII. În Bucureşti există o serie de clădiri construite în acest stil având ca puncte recognoscibile folosirea paramentului de cărămidă încadrat în bosaje de piatră, socluri înalte de piatră făţuită, acoperişuri înalte, piramidale, acoperite cu ardezie. Arhitecţi care au lucrat în stilul acesta în Romania: Grigore Cerchez — Casa Niculescu Dorobanţu (strada Manu, fostă Lemnea), Louis Blanc — Palatul Ministerului Agriculturii, Casa Take Ionescu.

În România, acest stil (al Renaşterii franceze Louis XIII) s-a îmbogăţit cu elemente romantice-neogotice (turnuleţul agăţat în extrema dreaptă a volumului înalt din cartea poştală) şi a fost adesea denumit în grabă neogotic. Probabil proprietarul vilei Mareş ştia că locuinţa sa poseda asemenea capricii neogotice, aşa că după cutremur el sau urmaşii săi au introdus termenul (neogotic sau mai degrabă gotic) în noua temă de proiectare. Ceea ce a rezultat nu e nici pe departe neogotic, ci doar un asamblaj de volume mai static şi mai greoi, dar nu lipsit de calităţi, cu ferestre în arc frânt.”

După 1989, Hanul a găzduit o perioadă Clubul Copiilor, apoi a fost concesionat unei firme producătoare de băuturi spirtoase. Cum acea afacere a sfîrşit prost, a se vedea o legendă rescrisă aici cu ajutorul unor frînturi culese ici-colo, concesiunea şi-a schimbat destinatarul. Acum, în faţa Hanului, la şosea, este un complex de agrement cu piscină. Hanul, fiind dispus mai în spate, spre calea ferată, mai are probabil de aşteptat pînă la o posibilă restaurare.

Explorările studenţilor de la arhitectură în cadrul proiectului „moNUmenteUITATE — ansambluri nobiliare extraurbane” au vizat Banatul, Crişana, Maramureşul şi Transilvania. Poate că nu ar strica şi o privire dincoace de Carpaţi. În Muntenia ca şi în Moldova sînt suficient de multe construcţii care nu au anvergura acelor ansambluri şi nici prestigiul nobiliar, dar care merită atenţie. Unele mai există şi încă pot fi salvate. Sînt vile, conace, crame... Spun multe, clădirile în sine, alături de poveştile localnicilor, despre un anume fel de viaţă. Nu e în intenţia mea să ridic laude acelor timpuri. E vorba mai degrabă de a nu da cu piciorul unor locuri în jurul cărora încă se poate construi altfel decît în felul hidos care a mutilat atîtea oraşe în ultimii 20 de ani.

La final, un articol apărut în revista Verbum, anul I, nr. 7 - 12, iulie - decembrie, 1990, scris de istoricul Mihai Sorin Rădulescu despre poetul Dinu Mareş, articol unde este amintit în treacăt şi castelul lui Plutarc Mareş.

2011-01-22T20:34:00.033+02:00

Cruci de piatră

Anul trecut — 2010 — s-a întîmplat să fac împreună cu cîţiva colegi, la Muzeul Ţăranului Român, o expoziţie care a avut un subiect tocmai bun de explorat: crucile de piatră. În drumurile prin ţară poţi vedea adesea astfel de cruci, fie că dai de ele la drum, pe cîmp, ori la cimitirele de ţară. Există zone privilegiate, unde carierele de piatră au putut da naştere unor adevărate rezervaţii de artă ţărănească. Zonele acestea nu sînt multe în ţară. În schimb, pietrari puteau asigura pe vremuri comerţul cu astfel de cruci şi pentru regiunile de cîmpie, acolo unde existau cereri. Dealul Istriţei, identificînd într-un mod mai degrabă generic zona, dar şi dealurile Năienilor şi ale Tohanilor sînt un astfel de areal unde se pot face explorări pentru a schiţa, atît cît se mai poate, o poveste a artei pietrăritului.
Deşi copilărisem la Mizil, nu mai fusesem la Pietroasele ori la Năieni, acolo unde aflasem că aş fi putut da de astfel de poveşti. Poveştile le mai ştiam pe ciupite, de ici, de colo. Dar una e să apleci urechea la o poveste frumoasă — vorba dulce mult aduce — şi alta e să baţi locurile cu pasul tău. Aşa că am pornit împreună cu Marius Caraman: să fotografiem, să filmăm, să înregistrăm ce ne-ar fi putut ajuta mai degrabă pentru o expoziţie-eseu decît pentru una exhaustivă. Şi-am început cu Pietroasele.

■ ■ ■

Ion Moacă. Dacă se întîmplă să cauţi pe internet informaţii despre comuna Pietroasele, în multe reportaje vei găsi numele lui. Zis şi Gogu. Gogu Moacă. Căutam pietrari şi localnicii ridică din umeri. Unii au murit, alţii s-au lăsat. Îşi aduc apoi aminte de Moacă — un artist. Are pietroaie, sculpturi — scrupturi — chiar la stradă. Nu sînt şanse să-l ratezi, deloc. Ajungem. Probabil că există un ritual. L-am văzut şi anul trecut, cu altă ocazie. Aşa am ajuns şi anul ăsta, ştiind deja ce-i poate pielea. Iese nevasta, ne descoase, îşi face calcule. Foarte rapid dovedim probe de încredere şi-l strigă. Gogu Moacă coboară în curtea pietruită. Ştie foarte bine ce trebuie să facă pentru a ne da ce crede că ne trebuie. Ia la rînd sculpturile, le prezintă ca la o revistă de front. E limpede că există un ritual. Un călăreţ aflat la poartă este Ştefan cel Mare. Are o coroană, o cruce pe piept, plauzibil. Are chiar şi un pistol în mîna dreaptă. În curte, alt călăreţ. Îl lăsăm să-şi joace rolul de gazdă. Deci, acesta este încă un călăreţ, dar atît. Anul trecut sesizasem şapca de pe capul acestui cavaler şi mi se păruse că ar aduce cumva cu Ceauşescu. De cum i-am făcut cunoscută impresia mea, a recunoscut. El era, Ceauşescu.

De data asta n-a zis nimic. N-a vrut să-şi bată capul, să se complice inutil. Personalizările trag după ele poveşti, or afară e zăpuşeală, ceea ce ne face clienţii unei reţete minime. Scoatem camera video, filmăm fiecare arătare de piatră, fotografiem, apoi ne trage spre o masă acoperită, un fel de foişor. Aduce acordeonul, care are şi o replică în piatră şi pusă în braţele unei santinele, de asemenea din piatră. Cîntă şi populare, şi valsuri. Are un acordeon hodorogit, abia gîfîie. Poveştile se amestecă, nu sîntem slăbiţi deloc de eforturile de a fi gazdă bună. Noi ne forţăm să o alegem pe cea mai generoasă. A lucrat la Viticola, la şosea (Ploieşti-Buzău), unde a făcut de toate. Era universal — vorba lui. Apoi aflăm că întîi a cîntat la fluier. Desigur, le scoate şi fluieră sîrbe, hore... În timpul ăsta, soţia se ocupă de facerea ţuicii. Pe masa noastră apar nişte sticle cu vin alb, foarte dulce. Poveştile continuă să curgă în reportofon, apoi se mută pe o verandă pentru a ne arăta şi numărul pe care nu-l bănuiam. Acordeon plus o tobă artizanală cu pedală la care cîntă simultan. Încă un om orchestră. După ce crede că e suficient, deşi nu ţi-ar trece prin cap ideea vreunui calcul meschin din partea lui, ne duce în cimitir. E un ghid bun, ştie ce merită fotografiat şi ne poartă dintr-o pîrloagă în alta. Ne arată o cruce făcută de el, e mulţumit de realizare, şi o luăm iarăşi din loc. Întîlnirea asta ar trebui să fie începutul. Un om ca Gogu Moacă nu trebuie lăsat să-ţi scape, îmi zic. Şi pornim din nou pe urmele crucilor de piatră care apar la fiece răspîntie. Mă aleg de la el cu un preş din cîrpe cu înăditurile circulare şi cu un pumn de alune de la alunul din curte. Un ţăran navetist întors la muncile casei. O casă cu multe sculpturi.

■ ■ ■

Crucea Manafului, cea mai impresionantă dintre crucile peste care dai la tot pasul sub dealurile care trec din Prahova spre Buzău, pe şoseaua Ploieşti-Buzău. Multe dintre ele sînt de găsit în vii, aşa cum este şi Crucea Manafului. Localnicii spun că deşi este în evidenţele patrimoniului naţional, cînd au fost retrocedate proprietăţile Crucea Manafului ar fi fost cedată cu parcelele de vie celor care şi-au recuperat acele pămînturi. Neglijenţă? Rea intenţie? Fapt este că acum Crucii Manafului îi lipsesc grinzile care făceau vizibile intenţiile celor care au ridicat-o. Cîţiva localnici ne-au spus că o persoană din Mizil le-a furat, dar nimeni n-ar curajul să se ducă la poliţie şi să spună. Acum cei patru stîlpi ce o înconjoară într-un patrulater dau apă la moară celor avizi să o compare cu complexul de la Stonehenge. Este neîngrijită, năpădită de ciulini, scaieţi, buruieni. Numai să ştii că un pic mai la nord de şoseaua Ploieşti-Buzău există această cruce monumentală, aşa te-ai abate din drum. Drumul dintre vii este un drum de pămînt care dă în satul Greceanca, lîngă cimitirul cel nou.

Localnicii ne-au spus că pentru a o scoate din izolare şi nepăsare autorităţile au gîndit un proiect de mutare a Crucii Manafului undeva în satul Greceanca pentru a putea fi mai accesibilă turiştilor, însă ideea nu s-a putut concretiza. Cele trei zile în care am bătut drumurile pe dealul Istriţei şi în împrejurimi nu ne-au permis ceva mai mult decît o documentare foto. Am găsit în schimb două surse documentare care pot spune ceva mai mult despre acest monument. Unul este cartea „Sculptura ţărănească în piatră” (Gheorghe Aldea, Editura Meridiane, 1969), al doilea este monografia „TOHANI. Oameni şi legendă” (Viorel Şoldea, Ciprian Şoldea, Ioana Şoldea) din care am extras fragmentul următor:

„Crucea Manafului este o cruce monument, aflată la distanţă
egală de circa 2,5 km faţă de satele Breaza, Greceanca, Săhăteni, Năeni şi la 7
de Perşunari. Crucea înaltă de 4 m, cu baza de 0,65 m pe 0,44 m este înscrisă
într-un patrulater cu latura de 1,55 m, creat de patru stâlpi verticali având
fiecare 2,4 m înălţime şi o bază cu latura de 35 de cm la sol şi 25 la înălţime.
Ei ţineau suspendate în capete patru prisme patrulatere de aceleaşi dimensiuni,
având ca secţiune un pătrat cu latura de 25 de cm la capete. Partea superioară a
prismei este prelung arcuită, având în zona centrală 35 cm. Doar una dintre
prisme se mai află sus. Una a fost doborâtă de paznici în vara anului 2007, când
şi-au construit surla pentru odihnă, iar două au dispărut în ultimii 7 ani.
Toate sunt confecţionate din calcar dur, parţial metamorfizat, provenit din
carierele de la Năeni-Istriţa. Câţiva oameni din Năeni, printre care şi N.
Coman, susţin că nu este piatră de Istriţa, că pietrarul, chiar dacă este din
Bădeni, a lucrat crucea în altă parte. A fost adusă la amplasament, conform
legendei, pe sanie, acţiune sprijinită de Doamna Ghica. Nu ştie cine este
această doamnă, ştie că nu este localnică şi că ar fi originară de pe Valea
Tisăului. Un alt domn, mai tânăr, spunea că ştie de la bunicii săi că în
apropiere de cruce acea Doamnă avea o casă monumentală.
Când am vrut să fotografiez crucea în august 2007, păzitorii câmpului au devenit violenţi. Se
temeau că vreau să le fac rău. S-au liniştit abia când le-am oferit ceva
sunători de hârtie, ca semn al iubirii lor pentru iarba dracului.
Printre sătenii celor patru sate circulă părerea că numele adevărat ar fi Crucea
Monahului. Aceştia nu ştiu sensul termenului manaf, traducându-l incorect prin
cuvântul uriaş. Manaful era un cârjaliu, un tâlhar din bandele turcului
Pazvan-Oglu, care terorizau la începutul secolului al XIX-lea Oltenia sudică.
Crucea ridicată în anul 1846, ... în zilele înălţatului nostru domn Gheorghe
Dimitrie Bibescu Voievod, aşa cum stă scris în partea vestică mijlocie, a
braţului vertical al acesteia, nu putea fi dedicată unui păgân şi nici unui
tâlhar. Ca urmare, cel de al doilea sens al cuvântului manaf, cel de VITEAZ, ar
putea fi luat în consideraţie. Ridicat într-o zonă nelocuită (dacă nu admitem
existenţa casei Doamnei), acest monument magnific mă gândeam că este inspirat şi
cinsteşte o personalitate deosebită, un mare eveniment, sau le are în vedere pe
amândouă. M-aş fi bucurat ca el să preamărească pe vitejii lui Mihai, pe marele
Domnitor, în ciuda faptului că fusese înălţată după 246 de ani de la acea
impresionantă ciocnire. Nu aceasta a fost motivaţia, deşi unii oameni din zonă
au această credinţă. Marcela Marin şi Iuliu Marin, în lucrarea La poalele
Istriţei, apărută la editura Vega, Buzău, 2008, amintesc şi ei de ipoteza
monahului şi a uriaşului şi de cei care le-au lansat în scris.
Pe faţa sudică şi nordică a crucii, în zona mijlocie, stau scrise numele ctitorilor. Ei sunt
Ioan Postelnicul sinu Popa Costache Dinu Cârjan ot satul Vispeşti şi fiii săi.
Sculptor pietrar a fost Iordache Vrabie din Bădeni. În primăverile şi verile
anilor 2000-2005 am trecut cel puţin de două ori pe săptămână pe lângă crucea
Manafului. Am recitit cele scrise pe ea, dar abia în vara lui 2007, revăzând
paginile de manuscris, am sesizat legătura CÂRJAN-CÂRJALIU-MANAF. Pe calculator
vedeam o singură pagină, doar cele de manuscris, întinse pe masă, m-au luminat.
În semn de admiraţie faţă de cruce şi ctitor, lumea a zis monumentului Crucea
Manafului. Poate că locul ales pentru amplasamentul acestuia se poate lega şi de
ciocnirea din 1600, pentru că plecând pe valea din estul crucii şi mergând spre
nord-vest se ajunge la Năianca.”

■ ■ ■

După trei zile de bătut satele aflate pe dealurile Istriţa şi Ciortea prada este mai degrabă cantitativă: o mie şi ceva de fotografii, douăsprezece înregistrari audio şi patru casete miniDV. În plus, ceea ce dă şi consistenţă drumurilor făcute în mare grabă, nouă cruci de piatră pe care parohia Greceanca, comuna Breaza — jud. Buzău, le-a donat Muzeului Ţăranului Român. Pentru că expoziţia pe care o plănuiam avea să fie o anexă a Tîrgului iconarilor şi al meşterilor cruceri, nu ne rămînea decît să ne lăsăm în voia drumului, cu gîndul că o documentare prealabilă ne-ar fi scutit de surprize. Şi surprizele au venit: încercînd să obţinem cîteva cruci de la cimitirul din Bădeni, părintele paroh Mircea Constantin ne-a spus că mai degrabă ne-ar servi cu cîteva din cimitirul parohiei Greceanca. Sînt şi mai vechi acolo, ne-a spus, şi nici nu mai bateţi drumul pînă sus, la Bădeni. Trecusem prin Greceanca, dar în afara unor desene cu Maica Domnului de pe nişte cruci destul de recente rămăsesem cu nimic. Doar o nedumerire, după discuţia cu părintele, la telefon. Despre ce fel de cruci îmi vorbise? Aveam să aflăm după două săptămîni, cînd am ajuns din nou la Greceanca împreună cu părintele consilier Adrian Ionescu de la Episcopia Buzăului şi Vrancei — în drumul nostru de documentare spre Bădeni ratasem unul dintre cele mai frumose cimitire rurale dintre cele pe care le văzusem pînă atunci. Era cimitirul vechi care împrejmuia biserica veche, însă fiind la ieşire din sat, mai în deal, dar cumva ascuns faţă de drumul care urca la Bădeani, fusese lăsat cumva în voia soartei. Dacă de biserică se îngrijeau părintele paroh şi consilierii, cimitirul era în partea lui cea mai veche năpădit de buruieni, scaieţi, lăstăriş. O documentare serioasă acolo este realmente o expediţie temerară. Am descoperit chiar şi cîteva din crucile pe care Gheorghe Aldea le remarcase la rîndul lui în anii ’60, cînd se documentase pentru cartea „Sculptura ţărănească în piatră”. Am ales patrusprezece cruci, numai că în doi oameni era mai degrabă imposibil să le scoatem pe toate şi să le încărcăm. Am păstrat cîteva din cele pe care le selectasem şi din ochi am ales altele, care erau deja scoase din pămînt, abandonate şi ele vegetaţiei abundente. La Greceanca era cu totul altă atmosferă decît cea de la cimitirele din Călugăreni şi Gura Vadului (jud. Prahova), unde crucile fie că păreau o instalaţie cu cireşi şi fără morminte, unele vechi de aproape 150 de ani, o grădină mai degrabă, fie sugerau o rezervaţie a pietrăritului găzduită de parohie de ţară. Asta este o parte din povestea acestei expoziţii. Un circuit al cimitirelor acestor dealuri sînt o lecţie de meşteşug, o vizită făcută unor locuri unde patina timpului a lucrat într-o manieră care învecinează nişte obiecte simple, fireşti cu arta adevărată, nesupusă convenţiilor, modelor.

Cimitirul Călugăreni

Cimitirul Gura Vadului

Cimitirul Năieni

Cimitirul Pietroasa Mică (sculptate de Gogu Moacă)

Cimitirul Bădeni

■ ■ ■

Dumitru Ardeleanu este bădenar defel. Din Bădeni a plecat cu 60 de ani în urmă. Prima dată cu armata, în Bucureşti, undeva pe-aproape de Cişmigiu. Bucureştiul îl ştia cît de cît de cînd mergea cu crucile de piatră în Obor. În Bădeni erau mulţi pietrari, una din puţinele îndeletniciri, în afara vinăritului. Pietrar era şi tatăl lui, bunicul... Colectivizarea l-a împiedicat, ca pe mulţi alţii de-acolo, să-şi ţină o gospodărie aşa cum avuseseră ai lui pînă atunci. După armată s-a aşezat în Mizil, împreună cu vărul lui, Nicu Lupu, pietrar şi el. Au continuat să aducă piatră de la cariera din Bădeni, unde sînt şi galerii de zeci de metri lungime. În drumul nostru în zonă am ratat galeriile. Nu am dat decît de peretele mare în care s-a săpat ani de-a rîndul, dar de galerii nici urmă. A rămas ca pentru o a doua descindere să ne pregătim serios să explorăm şi aşa ceva.

Ajunşi în Bădeni am întîlnit un prieten prieten din tinereţe al lui Dumitru Ardeleanu, Marin Şerban, care abia de ne-a mai îngăimat cîte ceva despre pietrărit. În curte mai are cîteva cruci abandonate, cu scrisul şters, pe care le rescrie, le redesenează la cerere.

Întîi l-am însoţit la cişmea, apoi ne-a dus la biserică, ne-a arătat crucea lui Cristea Cîmpeanu, un pietrar apreciat în Bădeni, şi printre crucile vechi a început să-şi amintească una-alta. El ne-a zis de Dumitru Ardeleanu, bun meşter... O spunea ca pe o recomandare: că la el ar trebui să mergem, adică.
Dumitru Ardeleanu are 80 de ani. Ne-a primit sub bolta cu viţă din curtea plină cu cruci din marmură şi mozaic. Cele din piatră nu se mai caută, prin urmare s-a reorientat. Băieţii lui, doi la număr, s-au apucat şi ei de meseria asta, fiecare are atelierul lui. Am auzit sub bolta lui o mulţime de poveşti în tihna după-amiezei. Ne-a dus apoi în atelierul lui al cărui dos este de fapt gardul cimitirului din Mizil. Trecerea de la piatră la marmură şi mozaic l-a obligat să modifice substanţial inventarul atelierului. Locul gradinei, al buceardei şi ţiului a fost luat de flexuri de diferite mărimi, tipare pentru crucile din mozaic. Ne deschide apoi uşa din fund care dă chiar în cimitir, lîngă casa lui de veci: un cavou de piatră care de o parte şi de cealaltă a intrării are basoreliefuri sculptate tot în piatră. Ne spune că are multe lucrări făcute în cimitir. Revenim în curte şi reluăm poveştile. Ca şi Gogu Moacă, spune despre sine că este universal. Asta înseamnă că face de toate. Nu poate sta locului. Scoate din beci vin făcut de el. Ne arată că întreaga casă e lucrarea lui. Şi partea electrică, zidărie, zugrăveli, tot. Cu Nicu Lupu au făcut în cîţiva ani o biserică din piatră, în Boldeşti-Gradişte, mai jos de Mizil, spre Urziceni. Universal. Au mers la tîrguri în tot Bărăganul, şi cu cruci, şi cu vin. Acum se lucrează altfel, numai pe comenzi. Lucrurile s-au schimbat. Deplînge starea lucrurilor în general, degradarea valorilor, educaţia tineretului... Apoi, din nou la muncă: şi la 90 de ani cred că o să muncesc, ce-o să pot face, că de stat nu pot sta...

Povestea lui Dumitru Ardeleanu, pe îndelete, am înregistrat-o şi poate fi ascultată aici:

Cruci de piatra interviu Ardeleanu 1 - interviu cu pietrarul Ardeleanu - Mizil (1)

Asculta mai multe audio ambientala

Cruci de piatra interviu Ardeleanu 2 - interviu cu pietrarul Ardeleanu - Mizil (2)

Asculta mai multe audio ambientala

Cruci de piatra interviu Ardeleanu 1 - interviu cu pietrarul Ardeleanu - Mizil (1)

Asculta mai multe audio ambientala

Cruci de piatra interviu Ardeleanu 2 - interviu cu pietrarul Ardeleanu - Mizil (2)

Asculta mai multe audio ambientala

■ ■ ■

Acestea sînt fotografii din expoziţia pe care am reuşit s-o facem în mare grabă. O expoziţie care şi-ar putea avea locul şi la Mizil. Acolo le-ar spune multe mizilenilor. Cum acolo exerciţiul distanţei nu există decît prin părăsirea oraşului pentru Ploieşti, Buzău, Bucureşti ori aiurea în lume, aşa cum dintotdeauna s-a întîmplat cu tinerii din Mizil, o astfel de expoziţie ar putea fi o încercare de autoreflecţie. Dar în Mizil expoziţiile cam lipsesc (în perioada asta chiar a fost o expoziţie, în clădirea primăriei, sub auspicii europene). Sau poate un muzeu ar fi potrivit, ceea ce lipseşte oraşului. Dar nu un muzeu aşa cum există pe oriunde, în orice oraş de mărimea Mizilului. La Mizil, conceptul, discursul unui muzeu ar trebui să împrumute ceva din modul de existenţă al oraşului, de permanentă trecere, de popas, de tîrg, de gară etc., nicidecum unul cu istoria oraşului şi-atît. Crucerii-pietrari din dealurile la poalele cărora se află Mizilul au venit, ca atîţia alţii din aşezările rurale din apropiere, la oraş, au preluat mai uşor comenzile celor din cîmpie. Pe subiectul acesta voi mai scrie oricum în următoarele postări. Pînă una-alta, fotografiile din expoziţia "Cruci de piatră" de la Muzeul Ţăranului Român de anul trecut:

2010-12-31T16:51:00.002+02:00

Abruptarhitectura

De bună seamă, mizilenii au observat anul trecut capela ridicată în imediata vecinătate a bisericii Sf. Ioan Botezătorul. Poate puţini ştiu că noua capelă parohială a fost proiectată de un mizilean, Cosmin Pavel, în colaborare cu Cristina Constantin.

De multe ori mi-am propus să le semnalez activitatea, vizitabilă înmediul virtual pe blogul http://www.abruptarhitectura.blogspot.com/, tot de atîtea ori eşuînd din varii motive prin mărunţişurile zilei. Măcar acum, în ultima zi a anului 2010, în locul unei urări pentru toţi mizilenii de a face lucruri bine gîndite precum Cosmin Pavel, vă invit să faceţi un tur pe blogul pe care îşi postează proiectele. La mulţi ani!

2010-12-28T22:29:00.002+02:00

Romeo şi Julieta la Mizil — 2011

Deşi nu ştiu cît mai poate ajuta anunţul ăsta pe Miziliada, îl postez. Peste două zile se consumă termenul de înscriere la concursul „Romeo şi Julieta la Mizil — 2011”. Detaliile le puteţi găsi aici şi aici.

2010-12-27T21:48:00.004+02:00

Auzită în Mizil

Nu mi-a venit să cred. Eram cu Mitu la Marin Ion, fost reprezentant al romilor în cadrul Primăriei. Fusesem pus în temă de Mitu: e un om cumsecade, ştie istoria romilor din Mizil, îi ştie pe toţi aici în oraş (romii). Nea Marin sau nea Ion, habar n-aveam care îi este prenumele, nu s-a ferit să spună că nu-i e ruşine de etnonimul "ţigan". Întîlnirea a fost mai degrabă una preliminară, să ne cunoaştem, să dăm mîna, să ştim de unde să ne luăm data viitoare. Tot povestind vrute şi nevrute, auzim la el expresia "picior de Paris". Aşa cică era numit Mizilul. Colocvialitate, bîrfă, băşcălie -- Dumnezeu ştie cum o fi ieşit expresia asta. De ce?, am vrut să ştim noi în următoarea secundă. Domnule, a zis domnul Marin sau Ion, oricum domnul Marin Ion, la Mizil găseai orice-ţi poftea inima. Ca-ntr-un oraş mare. Ca-n Paris, se-nţelege. Dacă Bucureştiul era "Micul Paris", atunci Mizilul, cu privirea şi piciorul ades prin Bucureştiul unde se comercializau vin, legume, crucile de piatră din zonă şi atîtea altele, ei bine, Mizilul putea să aspire măcar la statutul de genunchi al Parisului. Gară era, bulevard era (Carol), evident era şi primărie, era teatru, era Grădina Mavrului, era Catedrală (biserica Sf. Ioan), era şi bîlci, moaştele Sfintei Filofteia fuseseră aduse, Brâncoveanu avusese conac acolo (Armanu), aerodrom era, gîrlă era, statuie, piaţă, asociaţie de vînători, post de jandarmi, regiment de infanterie, bibliotecă, farmacie şi cimitir, negustori, hotel, şcoli, cîrciumi, casă de toleranţă şi atîtea altele existau şi ele. Prin urmare măcar pe-un picior de oraş mare, fie el şi Parisul luat exemplu, se putea lăuda Mizilul că şade.

Ajuns acasă, l-am întrebat pe taică-miu dacă a auzit vreodată de aşa ceva -- picior de Paris. Răspunsul a fost uimitor: Da! Şi mi-a dat argument lista de mai sus, cu ce avea, cu ce se putea înfăloşa Mizilul.

2010-11-14T11:40:00.003+02:00

Graphicfront

Citeva din maruntisurile personale petrecute in Mizilul trecutului recent: de curind si pe acest front al aducerilor aminte graphicfront

2010-11-12T21:01:00.005+02:00

Rapid Mizil

Am primit informaţia la timp, pe taste am sărit ceva mai tîrziu: o întîlnire la stadion între reprezentanţii primăriei şi un investitor. Se pare ca Mizilul va avea iar o echipă de fotbal: Rapid. Aş fi preferat Steaua. Fosta Steaua Mizil e mai de găsit în memoria mizilenilor, anii 80-90 nu au rămas chiar atît de mult în urmă. Rapid Mizil e ceva mai în spate, anii 60-70. Steaua Mizil a fost mai cunoscută decît Rapid Mizil. Oricum, e bine că vom avea din nou fotbal. Dacă se adeveresc zvonurile. Dacă negocierile se vor transforma într-o înţelegere. O ştire şi aici.

2010-11-11T08:54:00.004+02:00

Piaţa la Mizil

Am primit de la colegul Costin Moisil următoarea semnalare:

Scrisoare din 4 octombrie 1834, Mănăstirea Căldăruşani, de la Macarie Ieromonahul către logofatul Nicolae, sameşul Sfintei Mitropolii

”Boieriule, eu am cercetat pentru toate legumile şi zarzavaturile ce sînt trebuincioase pentru iarnă cum să vînd la Bucureşti, şi cum în Ploieşti şi în Mizil, duminica la zi de tîrg, pentru că vin sîrbii grădinari din părţile Buzăului şi le vînd, iar linte şi fasole nu se găseşte nici la cîmp, nici la baltă, nici la aceste tîrguri.”

2010-10-29T09:35:00.003+03:00

Un Mizil ascuns

După o perioadă de părăsire (ascund motivele) Miziliada mi-a făcut din nou cu ochiul. Deochiul s-a deochiat acum (29.10.2010, 09:35 am) descoperind un poem: 21 de secunde într-un Mizil ascuns. Autorul, Leonard Ancuţa. Nu ştiu dacă Leonard Ancuţa are vreo legătură cu Mizilul, alta decît cea de referinţă strict literară. Aşa că, nepricepîndu-mă să prezint cărţi, poezie sau proză sau roman, las linkul, pur şi simplu: 21 de secunde într-un Mizil ascuns.

2010-05-14T13:31:00.002+03:00

O ieşire din adolescenţă, la Mizil

“Cînd eram clasa a opta, fiind nevoiţi să optăm pentru un profil de liceu, am ales Liceul Militar. Era printre cele mai bine cotate, alături de Liceul Pedagogic şi Liceul Sanitar. Nu ştiam ce înseamnă, cu ce se mănîncă milităria. Ştiam doar că simpatizam ofiţerii nemţi din filmele cu al doilea război mondial. Explicaţia pe care mi-am dat-o destul de repede era simplă: sora bunicului meu se măritase cu un neamţ încă dinaintea războiului, locuiseră o vreme în România, pentru ca după război să plece definitiv în Germania Federală. Ăsta a fost unul din motivele care m-au întors din hotărîrea de a da examen la liceul militar, o condiţie obligatorie pentru admitere fiind aceea de a nu avea rude în străinătate. Tata cred că a fost reţinut în privinţa carierei militare timpurii dintr-un alt motiv – eram prea firav şi timorat pentru a mă arunca într-un regim cazon. În plus, eram şi cam împrăştiat, tot timpul cu gîndul la fotbal, la stadionul aflat în apropierea casei noastre. Şi cum era contabil, m-a direcţionat la clasa de profil economic (pentru agricultură) a Liceului Agroindustrial din oraş. Era o clasă căutată, singura cu profilul ăsta din judeţ. Ar fi urmat să devin contabil de IAS sau CAP. Tata s-ar fi descurcat cumva cu nişte pile şi m-ar fi tras apoi după el, în comerţ. Aşa s-au făcut socotelile viitorului meu. În vara anului 1987 am intrat al doilea pe listă la economic. Mama şi soră-mea tot au ieşit în oraş să vadă rezultatele, deşi ştiau deja că luasem. Le vedea lumea, era o chestie de mîndrie. Am început liceul sufocat de ritmul pe care proful de mate înţelegea să ni-l insufle. Ca un boxer în corzi eram şi, pentru a mă sustrage confruntării cu tabla, reuşeam printr-un soi de concentrare, credeam pe-atunci, să mă fac invizibil. Fără să exagerez, un an şi ceva nu am ieşit la tablă la orele de matematică. N-am apucat bine să ne scuturăm, nu ne dăduseră mustăţile şi a venit 1989 cu treapta a doua, o punte a suspinelor, unde elevii se mai selectau, unde pilele se puneau la treabă foarte serios. Aveam examen la matematică, cunoştinţe economice şi cunoştinţe social-politice. Ultimele două materii erau contopite într-un singur examen. Era cumplit pentru că eram nevoiţi să tocim multe şi lungi citate din discursurile Ceauşescului. Proful cu care făceam meditaţie la matematică, altul decît cel de la şcoală, m-a întrebat dacă am început pregătirea şi la celelalte materii, la care meditator nu putea fi decît domnul Manea, proful nostru de la liceu, ins lins cu alifii mii, pe care-l credeam şi vedeam ţinînd filosofia şi economia politică la degetul mic şi-n multe ale locuri secrete. Fapt este că la cursurile lui ne domina o teamă pe care n-o puteam dezamorsa cu nici un chip. Păream nişte pui la incubator, dependenţi de mediu, iar mediul era un cabinet capitonat cu lozinci, tabele, scheme economice pe un fundal roşu aprins. Poate din cauza asta am refuzat ideea de a mă pregăti cu el la celelalte două materii. Aveam un comportament evazionist, nu prea concepeam confruntarea. Cireaşa pe tort fusese selecţia mea la lotul de juniori al Stelei Mizil, un lot lărgit, care avea să mai suporte modificări. Tata, care la rîndul lui jucase fotbal tot la juniori, n-a fost de acord să împart pregătirea pentru treaptă cu fotbalul şi a trebuit să renunţ. În atmosfera asta au venit examenele. La mate am luat 9,12, la celălalt 4,25. Parcă astea au fost notele, sau ceva pe-aici. Media, defavorabilă. Căzusem al treilea sub linie. În familie s-a evitat dramatizarea situaţiei. Bine, făcusem şi eu ceva în sensul ăsta. Rezultatele se aflaseră pe căi ocolitoare cu cîteva zile înaintea afişării. Ştiam că picasem, dar din nou refuzul confruntării mă lovise şi nu puteam să fac altceva decît o mică scenă. În ziua ştiută, mama şi soră-mea s-au pornit din nou spre rezultate. Eu mi-am făcut toată dimineaţa treabă prin pod. De-acolo era cam greu să auzi ce se-ntîmpla în casă, motiv întemeiat pentru a lua pulsul întoarcerii maică-mii. Am jucat admirabil, pentru mine a fost o probă depăşită, iar urmarea a fost o discuţie matură, cu cărţile pe masă: încotro o apucăm? În timpul verii lui ’89 am tot bătut drumurile la Ploieşti cu maică-mea pentru redistribuire. Am simţit o umilinţă cruntă, pe care pînă la un punct mi-o asumam, n-aveam ce face. Mă aşteptasem la nişte ieşiri incontrolabile din partea părinţilor şi cînd colo lecţia era mai dură cu comportamentul ăsta cu mănuşi. În final am fost redistribuit la Liceul Agroindustrial Bărcăneşti, la cîţiva kilometri sud de Ploieşti. Mă trezeam la ora 4.20 pentru a lua o cursă de navetişti plină pînă la refuz. Eram precum un iepure încolţit de haită, de vînători... Citind proza lui Nedelciu, 8006, de la Obor la Dîlga, am recunoscut atmosfera celor trei luni de navetă înfiorătoare. Ajungeam în gara Ploieşti Sud de unde luam Informaţia Bucureştiului pentru rubrica de sport, Libertatea de azi, şi aşteptam într-un frig din ce în ce mai pătrunzător cursa pentru Bărcăneşti. Eram cel mai bine cotat în clasa de zootehnie unde ajunsesem. La teze, lucrări, extemporale, eram cel mai căutat cu privirea şi cu şoapta. Naveta începuse să mă tăbăcească, iar contactul zilnic cu ploieştenii părea să mă şmecherească un pic. Era o adevărată faună mediul în care ajunsesem, începusem să mă obişnuiesc, unele alianţe şi prietenii se înfiripaseră destul de repede şi aveam şi un soi de regim de protecţie. Mă resemnam, mă consolam, şi pe deasupra începeam să fac impresie artistică cu muzicuţa mea în practica de vie, porumb sau seră. Totul s-a spulberat în chip fericit în decembrie ’89. Pe 21 decembrie, în vreme ce mama forja Albaluxul cu rufele noastre comuniste, la televizor vedeam rumoarea. Cam cu o lună înainte devenisem partenerul tatei la audiţiile lui Neculai Constantin Munteanu de la Europa liberă. Ştiam ce se întîmplase în celelalte ţări comuniste şi aşteptam cu sufletul la gură scînteia şi la noi. Cînd s-a întîmplat, ai mei erau la serviciu. Cum eram obişnuit să deschid de unul singur radioul pe frecvenţa Europei libere, am făcut-o şi atunci pentru a dubla radioul public. Informaţiile interferau. Am vrut să merg la tren. Era simplu, ai mei stau la două case de gară. Mi-am dat seama imediat că nu ar fi fost un gest cugetat, de vreme ce l-aş fi lăsat singur pe Manu, care avea 10 ani. A urmat povestea cu revoluţia, cu teroriştii, cu împuşcatul dictatorilor, cu FSN-ul, cu fondul Libertatea, cu Lambada, Black, The Christians şi Sinead O’Connor, pe care descătuşarea i-a adus în case anticipînd venirea Occidentului în fortăreaţa neo-stalinistă de la Bucureşti. Au fost zilele şi nopţile şnur în faţa televizorului, ca şi cum sfîrşitul lumii s-ar fi dat în direct. Şi-a mai fost politica, bineînţeles. Cu Iliescu ne-am lămurit de cînd cu Dumitru Mazilu, retrăgîndu-se în scena cu tancul, parcă la Televiziune. Marşul partidelor politice din 28 ianuarie ’90, cînd cu sula-n coaste, a fost confirmarea şi a unora din cele ce se întîmplaseră în zilele dinainte, dar şi a multora dintre evenimentele ce-aveau să vină. Dar, peste toate astea, trebuia să înceapă şcoala, totuşi. Tata mirosise că trebuia profitat. Împreună cu părinţii celorlalţi trei elevi aflaţi imediat sub linie la examenul din vară de la economic a pornit la noul Minister al Învăţămîntului. Nu ştiu cît a durat zbaterea lor, cert e că s-au întors cu o aprobare pentru suplimentarea clasei de economic cu patru locuri. Cu alte cuvinte puteam reveni printre colegii mei. Mai apoi, cercetînd cererea aprobată, am realizat că semnăturile favorabile aparţineau lui Mihai Şora şi Sorin Antohi, noii mai-mari ai învăţămîntului românesc. De perspectivele mele în privinţa învăţămîntului economic s-a ales praful. După scurte tatonări, am renunţat la ideea de a merge la examen la ASE. Mi se părea că Facultatea de Drept e mult mai onorabilă. Însă începutul tranziţiei i-a îndemnat pe ai mei la o variantă mai sigură: învăţămîntul militar. Şi ca să împac şi capra şi varza, am ales Facultatea de Grăniceri, unde a doua specializare era cea juridică. Aşa am ajuns la Sibiu, în 1991. Pînă la urmă tot sub arme. Restul e o altă poveste.”

Mai multe în înregistrarea audio de aici.

2010-05-05T01:52:00.002+03:00

Zvon

Umblă vorba de ieri prin Mizil că echipa de fotbal Petrolul Berca va face o fuziune şi se va transforma în Rapid Mizil. Ar fi o realizare. Mizilului parcă i s-a uscat vlaga de cînd echipa de fotbal a fost pusă pe butuci. Cu această nouă fuziune s-ar repeta povestea de la începutul anilor '80, cînd ICIM Ploieşti a fuzionat cu Rapid Mizil şi a rezultat ASA Mizil, viitoarea Steaua Mizil. ATunci au venit la Mizil, printre alţii, portarul Afiliu. Interesant este ca Petrolul Berca a purtat la înfiinţare, în 1949, denumirea de Steaua Berca. Poate că ar fi fost mai nimerită revenirea la denumirea Steaua Mizil, consecventă atît cu istoria mai îndepărtată a Petrolului Berca, dar şi cu cea recentă a fotbalului mizilean. De altfel, mulţi încă ştiu de Steaua Mizil, dar nici Rapid Mizil nu-i de lepădat -- e o istorie în spate, dar pe care din ce în ce mai puţini o ştiu. Ce m-ar mai încînta ar fi faptul că la Petrolul Berca a jucat în anii '80 vărul meu de-al doilea, Eusebiu Protopopescu, pe care l-am văzut chiar în meci de campionat la Mizil, pe-atunci tot în Divizia C

Aveţi aici parcursul Petrolului Berca în Divizia C, seria III, din campionatul în curs de desfăşurare.

2010-05-04T00:45:00.008+03:00

Flacăra olimpică. La Mizil

Tata mic. Nu se poate tata mic fără tata-mare, sub niciun chip. Eu nu i-am zis niciodată tata-mic. Tata pur şi simplu, atît. Lu’ tataie i se spunea, într-adevăr, tata-mare. Acum îl văd pe tata redus la scară. Un ţînc. Eu sînt obişnuit cu un ditamai omul, de cînd mă ştiu, aşa îl ştiu şi pe el. Deci... tata mic. Tocmai am descoperit o poză cu el, singura din copilăria lui. Şi îmi tot bat capul cu amintiri, se tot zbat să nu rămînă ascunse. După ce o vreme l-am asasinat cu întrebări: Cum erai cînd erai mic?, deodată tata-pici începe să se mişte. Aşa se porneşte filmul. E un film mai vechi, cu multe variante, cu remake-uri. În primul rînd foarfecele, le ţine în mînă sigur, dar nu ştiu cum naiba de le-a dibuit. Stă în gura podului. Liniştiti şi taie. Sînt ziare. Multe ziare, abonamente făcute de bunicul lui, fost vatman în Bucureşti, anii 20. Lu’ tata i se spunea Nicu a lu’ Marin a lu’ Radu Hoţu, pe motiv de hîrşire prin şmecheriile Bucureştilor. Şi tata-mic îi taie ziarele acolo, în gura podului, şi îi e ciudă că babele îi spun aşa şi rîd cu dinţii lor sparţi. Bate puţin şi vîntul, aproape perfect. E în regulă pentru că tata-mic asta voia, să prindă un pic de vînt. Curtea e albă. Aerul la fel, albul pluteşte încet, se lasă pe pămînt, îl acoperă. Din pod plouă cu jumătăţi şi sferturi şi alte mici unităţi de ştiri, din ţară şi de peste hotare. De fapt nu plouă, ninge. Şi va mai ninge pînă cînd tata-mare va slobozi un Paştele mă-tii! Sigur îl va alerga prin curte. Lucrurile se leagă în felul lor. Cum mă fac şi eu mai mic, foarfecele apar deodată şi în mîinile mele. Tot în gura podului. Tai şi eu la fel de pasionat. Fără niciun gînd rău. Tata e la piaţă, pînă la 11 mai e timp de tăiat. Iar cînd va sosi nu se va sinchisi de ce fac eu în pod. Pînă la 11 e musai să termin şi eu, totuşi. Meciurile încep la 11, la două case de noi. Muzica se porneşte de la tabela de marcaj încă de la 10.30, atunci începe lumea să se-adune. Stadionul e cea mai mare bucurie a mea. Sînt încă mic, îmi permit nişte libertăţi şi continuu să tai. Umplu o pungă de 1 leu cu fîşiuţe din caiete mai vechi şi mă pregătesc de meci. Aşa e în fiecare duminică, în Divizia B. E o chestie să fac o ploaie albă pe o suprafaţă mai mare. Mi se pare corect. Oamenii evoluează, ştiu de la şcoală asta, tind spre alte zone, mai întinse. Aşa sînt cuceritorii. Eu voi albi terenul cînd vom da gol. Bimbo, şeful galeriei, va da iar tonul la:

Frunzuliţă de stejar,
Clubul nostru-i militar,
Şi Steaua el se numeşte,
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!,

şi vom exploda cu toţii într-o singură voce. Sînt mai multe cîntece la care pur şi simplu ne pulverizăm. Le băgăm pe toate. Sînt şi scurte, uşor de ţinut minte. În unele primăveri aveam noroc cu doi ţigani, un bunic şi un nepot. Veneau cu comédiile de undeva din Moldova. Aveau o trompetă şi o tobă, aveam atmosferă ca în Spania, cu Manolo al lor, de la galeria lui Atletico Madrid, care se plimba cu o tobă dolofană de-a lungul primului rînd al tribunei. Cînd am promovat în B, după ultimul meci din campionat la Poiana Cîmpina, s-a făcut chiar şi un imn. Tata a fost la meciu-ăla, în deplasare, eu n-am putut. Cred că n-am avut voie, nu mai ştiu de ce. Poate că era pericol de bătaie, era o etapă decisivă, interese mari. Trebuia să promovăm noi, nu Chimia Brazi, ăsta era aranjamentul anul ăla. Imnul îl ştia tata, eu ştiam alte strigări, cu:

Festival, festival,
Mizilu’ dă recital!

Roşu albastru sînt culori frumoase,
Roşu albastru sînt victorioase!

Sîntem bolnavi de agitaţi ce sîntem. Cam ăsta-i dignosticul, pe bunelui bune. Am prins şi eu un steag, din nu ştiu cîte, special comandate de uzina militară. Toată tribuna mare flutură. Eu am şi punga în care fîşiile de dictando cu Coşbuc, Topîrceanu, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Goga aşteaptă. M-am gîndit mai bine, eu aştept aici să arunc literatura română în aer. Am o plăcere de mă cac pe mine. În tribună totul e să ai bojoci, să bagi mare. Bimbo ne bagă-n isterie. Şi ăllalt, cu plete, care are fular cu Barcelona. Unii zic că a fost la meci, la finală, dar nu prea cred. Alţii că e cumnat cu Lăcătuş, apoi că e o rudă, dar nu aşa apropiată, ca un cumnat. Pe urmă, alţi alţii, că tipu’ lucreză la combinatul de vin de la Tohani, că de-aia are el o legătură cu Lăcătuş, care vine la Mizil să ia vin. Se mai spune şi că de fapt e vorba de Piţurcă, nu de Lăcătuş. Eu mă uit tot timpul la fularul lui. E ceva sfînt. Ceva sfînt pe cineva care nu merită. Cam aşa ceva. Sînt electrizat.

Întotdeauna cînd sosesc acasă mă gîndesc la tata şi zic că poate semăn cu el. Nu-mi pot scoate din minte foarfecele alea şi drumurile pe care le-a tot făcut prin judeţ, pe la tot felul de cooperative, în revizii. E posibil să fi fost un fel de ducaci, dar nu ca frate-su, care a muncit în Egipt, Ucraina, Kazahstan şi Astrahan. Tata nu depăşea judeţul. Cînd şi cînd mergeam cu el la meciurile din deplasare, singurele noastre aventuri. Erau ceva şi astea. Lunea aveam ce povesti la şcoală, toată clasa consemna călătoria mea microbistă. Păcat că echipa noastră juca altfel în deplasare, mult mai prost decît acasă. De cele mai multe ori o furau, iar noi ne întorceam trişti. Aşteptam trenul în restaurantele gărilor şi mîncam pe apucate pîrjoale sau macrou marinat. Mîncam şi-n tren şi mă uitam pe fereastră la casele care se transformau în dungi mohorîte pe geamul securizat. Acasă tata se ducea direct la radio, asculta rezultatele, apoi făcea clasamentul. Îmi era clar cum stăm cu golaverajul. Duminica următoare treceam din nou la foarfeci, aveam meci acasă, trebuia să batem la scor. Aşa se scurgea timpul meu, printre etapele Diviziei B.

* * *

Acum şi mai mic, mic la fel ca toţi picii care sar pe-aici şi mă ţin după nişte oameni, care sînt mulţi, destui. Mergem spre capătul oraşului, spre Săhăteni, iar mai încolo e Buzăul. E şi tata cu mine, atîrn de mîna lui, mă mai desprind, cînd aşa, cînd aşa, şi e şi muzică. Nu-mi dau seama de care, dar se aude foarte tare şi sînt şi foarte multe culori care sar primprejur. Îl întreb încă o dată pe tata: Unde mergem?, iar el îmi răspunde mereu la fel: La han? Şi eu îl întreb iar: De ce? El îmi răspunde ca de fiecare dată: E carnaval! E primul meu carnaval. Car-na-vaaaa-aaaal!!! E şi singurul de altfel, şi nu ştiu să mai fi prins aşa ceva, nici cu ce ocazie s-a întîmplat asta nu mai ştiu. Dar e frumos, frumos ca ziua, frumos ca noaptea, adică frumos ca orice lucru care e pur şi simplu frumos. Mă bucur şi eu, văzînd că toţi se bucură, şi vorbesc între ei cu rîs şi cu strigături, şi mi se pare că trebuie să fac la fel ca ei. Acum văd că sînt prea mulţi copii, şi aud şi o doamnă care parcă ar spune ceva despre 1 IUNIE. Tata mi-a zis de curînd că de fapt era de 23 AUGUST.
La han sînt mascaţii. E hanul lui Mareş. A fost un boier, spune tata, care a fost primar... Plutarch Mareş. Cînd a zis Plutarch mi-am închipuit un individ care mînă o plută pe o apă de munte. Dar noi am venit aici pentru mascaţi? -- îl întreb. E vară, adică nu e iarnă, de-aia sînt mulţi. E şi un indian, îmi place indianul. Îmi place mult, foarte-foarte mult. Penele, mai ales, care coboară pe toată spinarea, parcă e o reptilă, am văzut una într-un atlas zoologic. E un ţigan, nu e indian de-adevăratelea, îl aud eu cum vorbeşte, dar şi dansează ca indienii fiindcă e talentat la d-astea, zice tata. Pe urmă apare şi un cowboy, care are tot ce-i trebuie. Apărători de piele pe picioare, centură, pistoale şi pălărie. Şi e pe un cal care sare în două picioare. Mai sînt şi alţi costumaţi, dar nu ştiu ce sînt ei. Acum ne întoarcem prin centrul oraşului cu multe case dărîmate după cutremur şi miroase mult a praf. Lumea se bucură la fel de mult şi cîntă la fel ca la început. Eu am obosit puţin, dar tata spune că pînă la stadion e puţin de mers şi o luăm pe strada Spitalului. La poarta spitalului au ieşit mulţi bolnavi în halate care sînt colorate ca o cărămidă. Unii sînt bandajaţi. Unele femei au cîte o burtă mare, de la barză. Trecem şi de ei, trecem şi de curtea lui Nae Ghirimoc, care face ca Tarzan prin copacii din parc, trecem şi de şcoală. Acum chiar am ajuns la stadion, care nu ştiu cum arată, dar am auzit de el de la tata. E mare şi are o tribună mai în spate. Mergem acolo, ne urcăm şi îi vedem pe toţi mascaţii pe teren. Tata zice că este şi un car alegoric. Pe carul alegoric este un nene care este în chiloţi şi îşi arată muşchii. Tribuna e plină de copii care strigă cu toţii. E prima excursie pe stadion. Îl văd şi pe un nene cu părul roşu, cu pantaloni largi jos, cu dunguliţe, cu un sacou albastru, pantofi albi cu un vîrf ţuguiat şi un papion ca o privighetoare. Atît ar mai lipsi, să cînte. Stă în tribună mai sus decît noi şi întorc capul să văd cum mai arată. Toţi întorc capetele. Unii curioşi, alţii copleşiţi de respect. Pare un vrăjitor. Tata-mare mi-a spus nişte poveşti, mi-a spus şi mama. Poveşti cu vrăjitoare, nu cu vrăjitori. Dar el chiar cred că seamănă cu un vrăjitor. Are şi nişte cute pe faţă, nimeni nu e ca el în toată tribuna asta şi cred că el o să facă să dispară şi indianul şi cowboy-ul şi carul alegoric cu muşchiulosul în chiloţi. Apoi nu va mai fi nimeni pe stadion şi noi vom pleca acasă cu toţii şi ne vom aşeza la masă. Întorc capul să văd cînd face vrăjitoria. E Luchi, îmi răspunde tata. Niciun om nu are numele Luchi, n-am auzit pe nimeni aşa. E clar, Luchi e vrăjitor. Unul mare, mare de tot, pe cît de mic, mic de tot, sînt eu. Mult mai tîrziu am aflat că Luchi era faimosul homosexual al Mizilului.

* * *

Cînd şi cînd îmi depozitez în folderele Miziliadei rămăşiţele, mi-am făcut obiceiul ăsta. Rareori rămăşiţe materiale, precum obiectele. E destul de greu să le păstrezi, şi mai greu să le laşi pe mîna altora, chiar propriei familii. Singurele legături cu trecutul rămîn amintirile, vagi sau puternice, urmărindu-te constant sau năvălind fără a le anunţa nimic. Evenimentele propriei mele copilării, marile momente ale vîrstei de aur le-am petrecut pe stadion. Abia ce începusem clasa a patra, în 1982, şi ne-am mutat la gară, dar la fel de bine puteam spune că ne-am mutat la stadion. Dar, tot scormonind, scociorînd cu insistenţă, tot n-am dat de povestea flăcării olimpice. Nu se lipise cum trebuie, nu fusesem un suport bun pentru un eveniment aşa de mare. Stăteam la bloc atunci, eram ceva mai mic, ce-i drept, şi mă holbam de unul singur la televizor îndrăgostit, la doar şapte ani şi ceva, de Nadia Comăneci. Era Olimpiada de la Moscova despre care nu ştiam mare lucru. Începusem să prind oarece lămuriri din vocea comentatorului, dar privirea mea pe ecranul Stassfürt-ului era a unui străin de aproape tot ceea ce însemna sport. Afară de Nadia, desigur. Nu-mi amintesc meciuri din 1980 aşa cum mă văd chiar şi acum în sufragerie, spre seară, întins pe recamier, învelit cu o pătură subţire ori cu un cearceaf şi tremurînd pentru Nadia.

Înainte de a începe Olimpiada se ţinuse -- bineînţeles -- şi ritualul flăcării olimpice, cu sosirea pe stadion a torţei în aşteptarea mulţimii ţărmurită de uimire, dar mai ales de mîndria unui popor şi a unei ideologii care scindase în două lumea olimpică, încît numărul ţărilor neparticipante aproape să se înjumătăţească.

Despre toate astea nu ştiam atunci mare lucru. De fapt, nu ştiam nimic. Am fost extrem de mîndru cînd peste patru ani, la Olimpiada de la Los Angeles, România a ieşit pe locul trei. Dar şi atunci lumea olimpică, cealaltă tabără, blocul comunist, refuzase participarea în chip de răspuns la reacţia SUA de la Olimpiada precedentă. România a mers şi într-o parte, şi în cealaltă. Şi cu ruşii, şi cu americanii. Cum s-ar zice, o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure şchiop -- c-aşa-i românul.

Abia după ce m-a sunat Mitu să-mi spună că i-a adus cineva o fotografie de-atunci, de cînd flacăra olimpică a trecut şi prin Mizil, mi-am amintit că se adunase lumea de-a lungul Şoselei Mihai Bravu, dar şi că nu am fost în faţă, să prind îmbulzeala, nebunia, euforia. Prin urmare nu am ce povesti, nimic altceva decît o mărturisire scurtă: A trecut şi prin Mizil! Mi-amintesc!

Dar am auzit una-alta, aşa că de povestit întotdeauna se găseşte, doar să zgîndări un pic oamenii. Atunci mulţi elevi au fost mobilizaţi de la şcoală. S-au mobilizat şi unităţile economice locale, primăria, toată suflarea. Prin urmare, flacăra olimpică a fost primită cum se cuvine şi din fotografia pe care am obţinut-o ar putea rezulta că la Mizil s-a întîmplat una din cele 27 ceremonii, una mai mică ce-i drept, planificate a avea loc cu ocazia parcurgerii traseului prin România. Mai multe amănunte despre traseul flăcării olimpice din 1980 -- aici. Aducerea aminte presupune mici declicuri, şi de data asta tot imaginii îi datorez o bună parte din poveştile acestei postări -- desigur, şi celor care mi-au furnizat-o. Fotografia surprinde delegatul rus în faţa Policlinicii, pe Şoseaua Mihai Bravu, întîmpinat tradiţional cu lăutari şi fete în costume naţionale.

2010-04-19T09:49:00.005+03:00

Un mizilean în Spania

De cînd cu căpşunismul românesc în Spania ne-a crescut numarul expaţilor. Auzeam cînd şi cînd despre cîte un fost coleg de şcoală generală ori de la liceu că e plecat în Spania. Mai erau şi vecinii. Unii în Anglia, alţii în Italia. Un prieten visa să emigreze în Canada — visul lui a fost unul puternic, un continuum care pentru scurtă vreme mă molipsise şi pe mine. În final, eu n-am ajuns decît în Bucureşti. În schimb, el a ajuns în Canada, iar după cîţiva ani petrecuţi acolo s-a mutat în Belgia. Dispariţia restricţiilor de tot felul a făcut posibile călătoriile, munca în străinătate, dar mai ales a adus un plus de cunoaştere a geografiei, a celorlalte popoare. Sună un pic suspect formularea, recunosc. Îmi trage din memorie titulatura teatrului-cinematograf din cartierul Bucureştii Noi, numit sugestiv Înfrăţirea între popoare. Contactul cu alte culturi este evident, cum la fel de evident şi perfect explicabil este şi şocul unora dintre cei plecaţi să muncească afară. Toţi s-au dus să muncească pentru bani. Mulţi dintre ei au susţinut economia românească trimiţînd valută rudelor rămase în ţară. Dar nu toţi au găsit de muncă. Un exemplu este X, fost coleg de şcoală generală. Mitu m-a întrebat într-o zi la telefon dacă nu cumva am fost coleg cu X şi mi s-a părut un pic bizară întrebarea. De unde şi pînă unde să-mi ştie Mitu foştii colegi, doar el e mai mare cu 4 ani decît mine... Nu a aşteptat răspunsul. A început să-mi povestească istoria lui X, pentru ca în final să-mi spună:
— Omul a ţinut un jurnal cît a stat acolo. Mi l-a arătat şi mie. E extraordinar şi are şi un umor involuntar...
I-am spus că mă interesează subiectul, că o istorie a Mizilului, aşa cum o văd eu pusă între coperţile unei cărţi, n-ar trebui să aibă forma rigidă a unei monografii şi că, dimpotrivă, unele personaje ori întîmplări pot concentra într-un chip mult mai sugestiv anumite informaţii despre locuri, perioade sau contexte. După vreo două săptămîni am avut caietul. Cu chiu cu vai am transcris, rupîndu-mi din timpul altor treburi cu urgenţa lor. De fapt, nici nu era mult de transcris. Postez acum atît cît am reuşit să trec de pe caiet pe computer, restului de mărturisire rămînîndu-i timpul său, sper cît mai apropiat.
Jurnalul lui X este important oricum. E cît se poate de evident că celui ce pleacă la muncă, a se citi muncă fizică, nu-i va mai trece prin cap să şi scrie, să facă însemnări aproape zilnic. Timpul şi oboseala nu prea permit. De asemenea, manelele şi integramele, forme mult mai facile de consum al timpului, nu prea permit nici ele notaţia jurnalieră. Cum se va vedea, X este un soi de Don Quijote. O replică românească, artizanală. În postura lui de muncitor la negru, trebuie să aştepte. Şi aşteptînd, avînd tot timpul la dispoziţie, se plictiseşte. Şi plictisindu-se, scrie. Scrie ce i se-ntîmplă lui, dar şi ce se-ntîmplă în jurul lui (cîte-un atentat ETA, frigul polar din Spania, Tsunami, obiceiurile spaniole etc.), ce-i trece prin cap, ce crede despre viaţă şi despre cei din preajma sa. Scrie poezii, ecouri ale versurilor rimate exersate probabil în perioada cît a fost militar în termen. Are convingeri, ia hotărîri, are dezamăgiri — dar X merge mai departe.

O ultimă menţiune: în transcrierea jurnalului am reprodus însemnările fără a interveni asupra greşelilor gramaticale ori de ortografie. Vă las pe mîinile lui:

“Luni 18.X.2004
Am fost la cumpărăturii cu ultimii bani 20 euro după care ne-am odihnit toată ziua. Mîncare mai avem pentru săptămîna aceasta. Afară sa înorat dar nu plouă. Vremea sa mai răcit 23˚ C la ora 15.˚˚ i-ar de angajat nici vorbă. Mă simt bolnăvicios şi plictisit şi nu ştiu cît v-oi mai rezista. Acasă nu am sunat şi nici nu am primit veşti din partea lor. Am fost la pescuit în Mediterană însă am prins peşte puţin şi mic neavînd unde pescui şi sculele necesare. La sala de sport nu m-ai mă duc din lipsă de bani i-ar în sat nu ieşim decît foarte rar întro plimbare scurtă. Noaptea sa mărit (se întunecă la 20˚˚) şi ne culcăm foarte tîrziu. Mă închin şi rog zilnic la Dumnezeu pentru sănătate şi ajutor la lucru. Miliardele de stele ce senvîrt prin univers. Mă îngrozesc mereu pe mine noaptea cînd mă uit la cer. Timpul trece, trece, trece şi mă trec şi eu cu el. Bătrîneţea mă apasă, puterilencet mă lasă. Încerc zi de zi să sper că va fi ceva mai bine. Însă lumea sandrăcit. Nu m-ai crede în fericire, în Isus şi-n nemurire. Ci aleargă după averi şi bogăţii, după chefuri şi beţii. O păgîni de pretutindeni pocăiţivă îndat. Că încurînd vine sfîrşitul şi din iad nu mai scăpaţi. Zi de zi vedem beţii, crime, bătăi şi prostii. Însă în loc să nendreptăm mai tare noi ne stricăm. Mult în lume n-oi mai sta. De aceea scriu întruna. Pentru cei ce v-or urma. Să înveţe ei ceva. A fi om, creştin, şi bun. Este marea bogăţie. Că nimic nu luăm la moarte. Decît faptele noastre.
Ieu de mic am fost sărac
Şi sărac eu v-oi murii
Fără averi şi bogăţii
Nu regret, nu-mi pare rău
Findcă viaţa e un test
Dumnezeu ne-a dat gîndire
Pentru alege cei mai bine
Vă iubesc eu dar pe toţi
Şi vă cer să fiţi mai buni,
mai umili şi mai creştini.
Că viaţa e foarte scurtă
Iară moartea e urîtă.
Cu dragoste, XY
fiu, frate, prieten
Calpe Spania
18.X.2004

Marţi 19.X.2004
Rutina obişnuită. Scularea de dimineaţă, cafeaua, ştirile tv, şi trîndăvia. Nu lucrează decît Costel, iar noi ne-am obişnuit aşa jucînd remy şi table. Mi-am dereglat organismul, dormind la ore nepotrivite şi neavînd activitate.

Pentru duşmani (poezie)
Papagali depretutindeni
Ce mă sîcîiţi întruna
Vre-ţi să vă dau jos acum
Dintr-un pumn vouă dantura.

Denis, Denis pui de lele
Vagabont şi împuţit
Dai cu sticla-n cap la oameni
Fără să gîndeşti un pic.

Erai un căcat mucios
Te plimbai liber pe stradă
Însă acum ai puso tată
Iei bătaie viaţa toată.

De nu-mi dai despăgubiri
Şi un telefon mobil
A’m să-ţi dau la pumni în gură
Pîn te las fără dantură.

Miercuri 20.X.2004
Y., fratele meu a găsit de muncă, nu se ştie dacă e de durată dar este bine şi o zi două findcă nu mai avem bani deloc şi avem deja 300 E datorii. Se apropie Noiembrie cînd va trebui să plătim chiria 200 E care trebuie dată neapărat, iar cu mîncarea încropim mereu cîte ceva.
Se zvoneşte că în noiembrie încep(e) construcţiile ceea ce ne-ar ajuta să rezistăm pînă la vară.

Joi 21.X.04
M-am trezit la ora 9, m-am spălat am fost la pîine, curăţenie, somn, televizor. Y sa dus la muncă, ziua este frumoasă cu soare şi temperaturi plăcute 30˚ C. Nu pot să dorm noaptea, mă zvîrcolesc şi visez urît, simt că mă înec că n-am aer. Aş pleca acasă într-o clipă însă nu aş rezolva nimic findcă n-am bani deloc. Vă iubesc şi la primăvară v-om da un chef mare, dacă mai ieşim din iarnă.

Sîmbătă 23.X.04
Y a venit la ora 14 de la servici şi am fost la Mercadona (supermarket) la cumpărături. După care am jucat remy. Seara am fost în sat la spectacolul fiestă unde am stat pînă la ora 23. Spectacolul a fost foarte frumos şi regret că nu am cameră video să-l filmez.

Duminică 24.X.04
Curăţenia de dimineaţă, mic dejun, remii, televizor, somn.

Cuvîntarea de pe munte (fericirile)
Ferice ce cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor.
Ferice de cei ce plîng căci ei vor fi mîngîiaţi.
Ferice de cei blînzi căci ei v-or moştenii pămîntul.
Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire căci ei vor fi săturaţi.
Ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă.
Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu.
Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi chemaţi fi ai lui Dumnezeu.
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor.
Ferice va fi de voi, cînd din pricina mea oamenii vă v-or ocărî vă vor prigonii şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.
Bucuraţivă şi veseliţivă pentrucă răsplata voastră este mare în ceruri.

Duminică 31.X.04
Miercuri 27.X.04 a fost cutremur în România de 6˚ dar nu a ţinut mult şi nu a făcut pagube. Sîmbătă 30.X.04 am fost cu toţii la ziua de naştere a unui prieten, ne-am distrat am dansat şi am stat pînă la 1 noaptea. Astăzi sa dat ora înapoi mărinduse noaptea. Bani nu avem niciunul şi nici nu v-om avea pînăn sărbători. Ziua astăzi este frumoasă fiind senin şi mult soare.

Sîmbătă 6.XI.04
Au început ploile şi vremea sa răcit simţitor.

Compunere
Căldura şi băutura mă fac să dorm eu întruna
Banii eu i-am terminat, sănătatea mi-a mîncat
De azi eu mă pocăiesc şi de rele mă feresc
Zilele cu spor muncesc, nopţile mă odihnesc
Pe prieteni îi ascult pe duşmani eu îi salut
Răutatea să dispară, diavolul în veci să piară.

Luni 6.XII.04
Plouă neîncetat de cîteva zile şi sa răcit vremea la 13-15˚. Ieri Y a fost la pescuit unde a prins trei peşti dintre care unul roşu. Eu m-ai am cîteva zile de sală după care î-mi expiră abonamentul. Azi e fiestă (sărbătoare) în Spania, este închis peste tot şi nu se lucrează. Luna aceasta este moartă cu vacanţe să sărbători, pînă în Ianuarie stau acasă. La primăvară în Mai s-au cel tîrziu august vre-au să plec acasă, dagăsesc de lucru mai stau un an în Spania.
Joi pe 9.XII.04 fac 6 luni de Spania şi nu am lucrat decît 9 zile şi am cîştigat 450 euro adică 18 milioane lei. Cu sănătatea stau bine şi nu m-au durut măselele pînă acum. Mănînc ca acasă însă mîncarea diferită şi lipsa de efort m-au îngrăşat la 110 kr.
1) 3 zile Maikăl - la montarea unui cort / două zile reviste publicitare
2) O zi am făcut pastă pentru 5 pereţi de tencuit.
3) Două zile cu Costică am mutat mobilă cu platforma.
4) Două zile cu Limbă la neamţ în Altea
5) O zi cu Viorel la un neamâ am vopsit casa şi gardul.

Marţi 14 XII-04
M-am trezit, spălat, după care plec la pîine şi la Domtii la cumpărături. Sînt plin de energie şi de putere precum un taur nemuncit s-au un cal ţinut la grajd, sînt prea mare şi puternic pentru a sta degeaba atîta timp.
La sala de sport nu mă duc deoarece vin sărbătorile şi nu avem bani. Mă duc zilnic la pescuit, nu prind mult dar mai trece timpul şi-mi place pescuitul. Vremea este bunicică, înorat dar nu plouă şi 15-17˚.
POEZIE:
Sărutmîna Mama mea.
Sărutmîna Tatăl meu.
Vă iubesc pe amîndoi
Şi-mi e tare dor de voi.

Să vă dea Domnul putere
Fără griji, fără durere.
Multă, multă sănătate
Fericire, spor în toate.

Sărbători fericite şi La mulţi ani
Vă doresc ai voştrii fii X şi Y

22-XII-04
Ora 15, 10˚. Plouă şi suflă vîntul în toată Spania. Sîntem toţi acasă, am mîncat şi ne uităm la televizor.

Vineri 24-XII-04
Mă simt obosit şi aş dormii tot timpul, din cauză că nu mai merg la sală şi muncă însă î-mi ocup timpul cu pescuitul, cumpărături, televizor, curăţenie. Astăzi am fost la pescuit şi am prins bine 3 kg, ia Y la prăjit seara şi am mîncat amîndoi. Mîine e crăciunul şi nu se lecrează fiind închis peste tot. Noi avem cîteva dulciuri, 10 beri, ţuică, coniac, sarmale.
Temperatura este bună (seara fiind răcoare) ninge şi plouă cam peste tot însă la noi nu. La televizor nu avem ce vedea şi ne culcăm devreme, dar ne sculăm la prima oră a dimineţii. Aştept cu nerăbdare să treacă sărbătorile poate găsesc şi eu de lucru, dacă nu în februarie plec acasă.

Duminică 26-XII-04
Cutremur în India (afectate Indonezia, Sri Lanka, Malaezia). Sa format Tsunamii înalt de 30 metrii. Viteza 700 km oră. 50 mii morţi + 5 mii răniţi. 8˚ pe scara Rihter.
Frig polar în jumătate din Spania de la Madrid spre ocean toată zona.
La noi temperaturi normale şi crăciun acasă liniştiţi.
Sa votat în Ucraina azi 26-XII-04. Ales Victor Uişencov. Despre România nimic la ştiri decît o zingură dată ţiganca care a vîndut copilul cu 500 euro şi alegerile 2004.

Luni 27-XII-04
Am terminat definitiv cu toate javrele. Am ajuns la neplăcuta concluzie că toţi sînt escroci şi mincinoşi folosinduse de bunătatea omului după care îi dă cu piciorul. Nu m-ai vorbesc cu nimeni, nu-mi trebuie nimic de la ei, să senbogăţească ei şi să rămînă javre, să sărăcesc eu şi să rămîn om.
Asta e viaţa, trebuie să trăim împreună cu toţi: Proşti-Deştepţi; Slabi-Tari; Buni-Răi: iar în final toţi sîntem egali şi săraci cu duhul şi material, ajungînd la judecată să ne tragem păcatele în veci.

Marţi şi Miercuri 28, 29-XII-04 nu am plecat nicăieri findcă bate vîntul şi e răcoare. Am făcut curat, televizor şi integrame. Ziua trece repedee însă noaptea foarte greu.

TESTAMENT
Scriu acest testament azi 28-XII-04 în Spania deoarece simt că nu mai trăiesc mult. Inima mă înţeapă, nu pot dormii şi obosesc foarte repede. De mie am tras tare cu corpul meu suprasoliicitîndul, iar acum cînd stau degeaba de 6 luni m-am îngrăşat şi-mi stric inima.
La sală ba am fost ba n-am fost, şi am înghiţit mult fum şi băutură. De astăzi m-am lăsat de alcol şi mă feresc de fumători şi oameni fără căpătîi stînd în camera mea. Ca orice om î-mi este frică de moarte însă mă rog Domnului să mă ia fără durere şi în somn pentru a murii liniştit.
Să ştiţi că inima mea nu a fost de piatră şi i-am iubit pe toţi însă diavolul şi neajunsurile au pus stăpînire pe mine şi m-au schimbat de la credinţa pe care o aveam cînd eram mai mic.
Iubiţivă mult, iubiţi tot ce vănconjoară şi pe toţi oamenii, nu judecaţi să nu fiţi judecaţi, fiţi buni şi liniştiţi, harnici şi darnici, findcă viaţa e trecătoare şi scurtă iar alta nu vom mai avea în veci. Cum trăim aici aşa v-om trăii în veci de veci pe lumea cealaltă. Ce vouă nu vreţi să vi se facă, nu faceţi la alţii, daţi şi veţi primii, iubiţi şi ve-ţi fi iubiţi, plîngeţi şi vă veţi bucura, ajutaţi pe toată lumea şi tot ce este viu că toate sînt de la Domnul şi la el vor ajunge.
Citiţi Biblia şi cărţi de rugăciune zilnic, mergeţi la biserică şi la părinţi duhovnici, îngrijiţivă corpul şi sănătatea, lăsaţi-vă de obiceiuri rele şi feriţivă de tot cei răi şi drăcesc. Vă rog să păstraţi acest caiet şi fotografiile mele şi să nu mă uitaţi niciodată, findcă nici eu no să vă uit pe voi, părinţi, fraţi, prieteni.
La revedere bunii mei.
Un om simplu şi sărac al vostru frate X

Astăzi 31-XII-04 Vineri
Am fost la pescuit în port de dimineaţă am prins două kg şi am stat pînă la ora 14. Am venit, am curăţat peştele, am mîncat sarmale, ne-am uitat puţin la televizor şi la somn.
Ăştia nu sărbătoresc revelionul şi nu este nimic frumos la televizor. Ziua este cald dar noaptea răcoare 5˚. De astăzi sa mutat un om la noi şi mai scădem din chirie.

Astăzi 8-I-05 Sîmbăta.
Am plecat dimineaţă la pescuit în spatele pen(s)ionului unde am descoperit un loc cu peşte măricel şi am prins două kg. Temperatura noaptea scade la 5˚ iar ziua pînă la 15˚. Timpul trece repede şi disper după un loc de muncă.

13-I-05 Joi
Frig noaptea. Am fost la pescuit de la ora 9 pînă la ora 14 şi am prins binişor. Nu am mîncat nimic pînă la 13.30 şi m-am udat la picioare. Bani mai avem 60 euro pentru mîncare. Y a plătit chiria şi datoriile 650 euro şi a luat doar 700 euro.

Sîmbăta 15-I-05
Trebuia să punem un pachet dar nu a fost nimeni acasă. Eu cu Costică am fost la un neamţ 5 ore, am băgat piatră şi pămînt lîngă peretele exterior al pişcinei şi am luat 40 euro. Am făcut bătăi şi mă doare mijlocul rău deoarece spaniolii nu au unelte ca noi şi am lucrat cu două săpăligi cu coadă scurtă nestînd o clipă. Y a răcit findcă vremea este răcoroasă, face duş şi stă în curent. Cu banii o ducem foarte rău şi nu cred că-mi serbez ziua de naştere. Aştept cu nerăbdare varra să pot pleca acasă. La televizor nimic, cărţi nimic, plictiseală maximă.

Luni 17-I-05
Y de mîine este acasă findcă nu mai vrea patronul să ţină oameni mulţi. Se intră foarte greu la servici deoarece sînt mulţi romîni care se cunosc între ei, se fac acte pentru lucru şi se primesc puţini la negru. Aici fiecare este pentru el şi nu există prieteni, nici chiar cei cu care ai copilărit şi î-ţi sînt vecini nu te ajută, furînduţi munca şi vorbindute pe la spate. Eu sînt liniştit, calm, pescuiesc, dorm, stau în camera mea şi nu vorbesc decît puţin şi cu cine trebuie.

Sîmbăta 22-01-2005
Y, a luat de la Camilo, patronul unde a lucrat ultimii bani 500 euro. Am fost la cumpăărături şi am pus două pachete pentru acasă. AAm cumpărat o geantă mare cu 27 euro pentru mine cînd v-oi pleca acasă în Martie. Aici se dă lege pentru aacte şi sînt foarte mulţi romîni care nu lucrează, ceeace îi obligă pe mulţi să plece acasă.
La sală nu mă mai duc de mult, vremea sa încălzit, stau, dorm, pescuiesc, şi încep să mă îngraş şi să fac burtă ceeace eu detest foarte mult. Î-mi este dor de toţi şi abia aştept să plec de aici, să vin la curte şi plantele noastre sănătoase.

Miercuri 26-01-2005
Ninsoare şi frig în toată Spania, la noi sînt 3˚ la 8 dimineaţa şi bate vîntul. Mă culc foarte tîrziu şi scol devreme deoarece fumează toţi cu uşile închise ţigară după ţigară şi tot fumul intră în camera mea. Cred că m-am îmbolnăvit de plămîni cu atîta fum nemairespirînd aer curat de 8 luni. Încet, încet le dau dreptate nebunilor de la Big Brother findcă şi la noi este la fel. Întotdeauna unde sînt mulţi este şi rîcă şi neînţelegere deoarece nu toţi sînt educaţi şi dezvoltaţi mintal pentru a sta într-un grup. Eu le-am zis deatîtea ori dar nu am ce scoate de la ei, de aceea m-am liniştit şi-mi văd de treaba mea ca să nu fac alte nenorociri cu ei. Manele toată ziua la televizor, fîţîială pe uşi, tot felul de indivizi sînt aduşi şi stau toată ziua la palavre, etc. Nu am cărţi, Biblie, servici, bani, stau toată ziua în casă între nişte pereţi foarte subţiri plictisindumă total. Bani pentru sala de sport nu avem şi lipsa de efort î-şi spune cuvîntul. Fac 8 luni de stat degeaba şi se apropie şi ziua mea de naştere în februarie. Spania nu mai îngăduie atîţia extraheri de toate naţiile (în special negrii) de aceea a dat legea cu actele pentru a te prinde prinde pe stradă fără servici şi trimite acasă. România este de zeci de ori mai frumoasă ca Spania şi tot de atîtea ori mai săracă.
Nu-mi pare rău că am pierdut atîta timp degeaba deoarece am mai adunat cunoştinţe despre oamenii de aici, romînii şi aşazişii prieteni (vecini) cu care am locuit, fiind mult mai calm şi înţelegător deoarece omul este insignifiant şi trecător pe acest pămînt.
Dacă v-oi găsii un servici în ţară bine dacă nu mă retrag la sat în grădinărit şi creşterea animalelor, s-au în ultimă instanţă mă duc la o mănăstire şi v-oi sta liniştit şi în rugăciune tot restul zilelor mele. Toată viaţa mea se derulează în cap precum un film, şi nu pot uita prietenii, vecinii, familia, casa, şi toate locurile unde am copilărit şi umblat.
Vă iubesc şi mă gîndesc tot timpul la voi.

Joi 27-I-05
Sa întîmplat un fenomen rar şi anume aseară la ora 20˚˚ a început să ningă în Calpe pînă la două dimineaţa ceea ce nu sa mai întîmplat de 20 s-au 30 ani. A nins şi în insula Palma de Maiorca ce se află în Mediterană. La ştiri arată toată ziua despre iarna şi vîntul ce a dat peste ei, nefiind învăţaţi sînt toţi răciţi şi fac sute de accidente. La ora 8.30 dimineaţa sînt 0˚ C şi puţini oameni.

Duminică 30-I-05
Bombă în Hotel Port Denia. Atentat comis de Eta.

Marţi 1-II-05
Am fost la pescuit în mare dar n-am prins deoarece sa răcit apa. Vremea este răcoroasă iar timpul trece foarte repede. Am cumpărat seminţe de plante pentru a le încerca acasă.

Miercuri 2-II-05
Tensiune şi nervi în casă. Vasile, omul care a stat o lună la noi ne-a anunţat că pleacă. Cristi fumează ca un hoit, bea cafele şi sucuri, lăsînd bidoane, căni şi fum în toată casa. Fumează cu uşile închise şi tot fumul îl înghit eu. Abia aştept să ajung acasă să respir aer curat, să mă duc la biserică şi să muncesc în curtea mea. V-oi evita toată viaţa hoiturile şi beţivii.

Sîmbăta 5-II-2005
Am fost cu Marius la el la muncă şi am încărcat în 3 inşi un camion de spărtură (ţigle şi perete) pînă la ora 13 luînd 15 euro. Vremea înorată şi ploaie toată săptămîna viitoare. Serviciu în Calpe şi în toată Spania scîrţîie şi în foarte scurt timp v-om pleca cu toţii acasă.

Joi 10-II-05
Spania are 44 milioane locuitori cu 3,5 milioane extraheri dintre care 1,5 milioane sînt fără acte. 80 mii de femei pînă în 25 ani avortează multe fiind la al doilea s-au al treilea avort.
Maşină cu bombă (30 kg) în Madrid lîngă un hotel fără multe victime. Atentat de Eta.
Ploaie, vînt, frig, grindină în toată Spania cu pierderi în agricultură de zeci de milioane de euro.

Vineri 25-II-05
Astăzi am luat banii pe toată săptămîna 260 euro (cît în ţară pe trei luni) însă de luni nu mai lucrez că sa terminat munca brută pentru doi pioni şi a rămas doar Marius. Mai stau o săptămînă să văd dacă mai e nevoie după care plec acasă. Aici este frig, vînt puternic, toţi am răcit şi tuşesc demi scot plămînii. Marius mai rămîne două luni cît are la patronul ăsta.

Vineri 4-03-05
Chiar de ziua lui Y fratele meu m-am decis să plec acasă, o hotărîre pe care o so regret foarte mult timp. Am plecat din san Antonio la ora 23 şi după un drum lung, obositor, înghesuit, nedormit şi nemîncat, am ajuns la ora 12 duminică în vama Nădlac i-ar apoi din Arad pînă în ploieşti cu intersitii 8 ore şi jumătate. Din Ploieşti mi-am dat seama că viaţa este jalnică însă Mizilul oraşul meu natal cu străzile noroioase, clădirile goale şi fantomatice, oamenii posomorîţi şi săraci, toate m-au întristat.
Am plecat din Spania de dorul părinţilor, fraţilor, prietenilor şi findcă m-am plictisit şi îngrăşat nelucrînd luni de zile, dar în loc să fiu primit cu dragoste şi bucurie tata ma primit cu drăcuieli, ameninţări şi trînteli.
Vre-au să fac ceva în casa asta deoarece sa dărăpănat şi toată curtea este plină de lucruri nefolositoare însă nu sînt lăsat deloc. Mu m-ai rezist, merg la biserică şi mănăstiri findcă mă întîlnesc cu oameni liniştiţi, preoţii vorbesc frumos şi te învaţă lucruri bune şi de suflet i-ar la sfînta spovedanie pot să spun toate necazurile şi faptele din viaţa mea.
Am puţini prieteni deoarece nu-mi place anturajul şi dezmăţul tinerilor, muncesc acasă în grădinărit, sînt în căutarea unui loc de muncă, citesc, scriu, şi mă rog Domnului pentru ajutor şi viaţă liniştită în această lume agitată, săracă şi rea.
Am 32 ani nu m-am îmbogăţit material şi nici nu mă v-oi îmbogăţii vreodată însă demnitatea, sufletul, cuvîntul OM şi dragostea în Dumnezeu nu vre-au să le pierd deoarece sînt singurele fapte cu care omul va pleca de pe acest pămînt. Dacă nu-mi găsesc un servici să pot pleca de acasă ca să am banul meu plec în străinătate s-au în ultima instanţă mă duc la o mănăstire în post şi rugăciune tot restul zilelor mele.
De mici am fost chinuiţi, îmjuraţi şi bătuţi fiind acum înrăiţi, retraşi, fără liceu şi viitor într-o lume fără viitor. Sînt o fire liniştită, nu fumez, nu mă îmbăt şi fac scandal însă trebuie să fiu foarte calm cu tata să nu răspund la îmjurăturile şi ieşirile lui violente. Viaţa este foarte grea pentru mulţi oaameni, sărăcia, foametea şi minciuna făcîndul pe om să-şi piardă speranţa şi să dezarmeze total în faţa acestor neajunsuri însă prin post, puterea rugăciunii, şi cu ajutorul bunului şi darnicului Dumnezeu omul nu v-aa pierii în vecii vecilor.
Ce ţie nu-ţi place nu face la altul, dăruiţi tot ce aveţi şi iubiţivă mult, findcă toţi oamenii sînt egali şi toţi v-or ajunge în faţa Domnului pentru a-şi ispăşii păcatele şi faptele ce le-au făcut pe acest pămînt.
Sînt un om simplu însă î-mi place mult să scriu să citesc, să iubesc viaţa, oamenii şi toate lucrurile lăsate de Dumnezeu pe acest pămînt.
Cu dragoste şi sinceritate al vostru frate şi prieten X"

2010-03-26T15:13:00.003+02:00

Gicu Buia

În sfîrşit am reuşit să trec înregistrarea cu Gicu Buia potcovarul în format digital. Înregistrarea am făcut-o anul trecut, cînd l-am vizitat. Atunci am povestit cîte ceva aici, însă prea puţin. Rămînea promisiunea transcrierii. Pe Gicu Buia l-am mai amintit anul acesta cînd a murit - aici.

Acum a venit momentul să dau înregistrarea. N-am transcris nimic pentru a nu interveni cîtuşi de puţin. Mi s-a părut că e mai cinstit să i se poată auzi şi vocea, să poată fi la vedere stîngăciile mele şi ale lui Mitu. Pînă la urmă o astfel de întîlnire poate fi rezumată la cîteva poveşti, însă schiţarea, rezumatul sărăceşte foarte mult. Ascultaţi şi bucuraţi-vă că au existat astfel de oameni!

1

Asculta mai multe audio Blog

2

Asculta mai multe audio Blog

3

Asculta mai multe audio Blog

4

Asculta mai multe audio Blog

2010-03-26T10:17:00.005+02:00

Bolaro

Bolaro este o poreclă — a lui Lincan Nicolae. Lincan Nicolae este reprezentant al romilor din Mizil. El spune că numele Lincan ar veni de la Abraham Lincoln, cel care a eliberat din robie populaţia neagră din America secolului XIX. Probabil că ar fi în stare să producă o fantastă istorie a Americii, a Europei, a lumii întregi. Din poveştile oraşului se ştie că Bolaro e un tip cu un umor involuntar de netăgăduit. Umorul, după cum bine se ştie, poate fi de multe feluri. Există şi un umor negru, de care Bolaro a uzat în campania electorală din toamna trecută. Atunci Bolaro umbla prin oraş cu două fotografii, Crin Antonescu şi Ion Antonescu, şi spunea co-etnicilor săi aproximativ aşa:

— Nu-l votaţi pe Crin Antonescu pentru că e nepotul lui Ion Antonescu şi-o să vă îmbarce la Giurgiu în bărci de carton şi-o să vă dea drumu' pe Dunăre!

La Mizil, Crin Antonescu a avut scor mic la alegerile din 2009.

Acum, că a venit primăvara, împreună cu pomii şi ghioceii înfloreşte şi umorul lui Bolaro. Dar nimic nu-i nou sub soare, totul e ciclic. Ţinînd seama şi de concursul lansat de Primăria Mizil semnalat în postarea anterioară, Bolaro a făcut şi el ceva promovare. A pornit pe străzile alor săi însufleţit nu doar de aerul primăvăratec. O boare de vînt birocratic era de descoperit în încurajările sale:

— Puneţi mîna şi faceţi curăţenie că vin ăştia de la Evul Mediu şi ne dau amendă!

Sigur că îmi amintesc cum pe vremurile ceauşiste eram duşi cu şcoala în oraş să văruim copacii, bordurile, să plivim tot felul de petice de pămînt mizilean, românesc, proprietate a poporului. Acum fiecare trebuie să-şi vadă de bucăţica lui. Altceva e mai important: Evul Mediu şi Ion Antonescu se pot întoarce oricînd. Dar nu e exclus să fie scoşi de la naftalină Mihai Viteazul, Napoleon sau Burebista — Decebal n-ar fi demn de un come-back, Decebal s-a sinucis, iar Biserica Ortodoxă n-ar putea înghiţi aşa ceva.

Ca să încheiem în aceeaşi notă optimistă, legată tot de Mediu, vă invit să urmăriţi clipul următor pe care mi l-a semnalat Claudiu Minea.

2010-03-25T00:36:00.011+02:00

Pe tine te cîntăm, Mizil iubit

Aşa s-ar fi putut intitula anunţul care a apărut prin oraş: pe ziduri, stîlpi, garduri, pe geamurile vitrinelor, pe oriunde. Care sună aşa:

"DRAGI MIZILENI,
Prea mult discutatul şi demult în suferinţă Popor Român, a probat de-a lungul istorie o serie de calităţi, cele sufleteşti, aşejîndu-l, cu mult deasupra altor popoare.
Una din aceste calităţi, este şi aceea de a da frumuseţe lucrurilor ce-l înconjoară, de a da importanţă laturii estetice, apropiindu-se cu mâinile sufletului său bun şi plin de înţelegere de tot ce participă la viaţa sa. Aşa s-au născut cultura, tradiţiile,educaţia.
Mergeţi în muzeul ţăranului român şi-o să vedeţi grija pe care românul a acordat-o casei, curţii, îmbrăcăminţii şi tuturor lucrurilor de care el a avut nevoie.
Suntem singura ţară din lume în care o dată cu venirea primăverii şi a marii sărbători creştine a învierii Domnului, românii îşi fac curăţenie generală în curţi, grădini, case, iar prin post, şi în trup!
Suntem singura ţară din lume unde se văruie de Paşti!
Şi în Mizilul nostru, ca în fiecare an, se va întîmpla acest lucru, deaceea m-am gîndit că ar trebui să devină vizibilă această competiţie a celor care vor să-şi facă casa, grădina, curtea..., mai frumoase!
Vom da premii pentru:
- cea mai frumoasă gospodărie(casă, grădină, curte);
- cel mai frumos apartament;
- cea mai frumoasă stradă;
- cea mai frumoasă grădină, de curte sau de bloc.
Înscrierile se fac la secretariatul
Primăriei Mizil, tel. 250027, 250008, până la data de 02.04.2008. Vă aştept!
Emil Proşcan

Nu e campanie electorală, dar parcă ar aduce a ceva asemănător. Aduce şi a Cîntarea României -- cu fazele pe apartament, scară de bloc, bloc şi stradă. Cartiere? Oare ar fi posibil să concureze cartierele Mizilului la o astfel de competiţie? Dintr-un volum de corespondenţă al unui diplomat italian apărut la Cernăuţi (Ion Nistor - Corespondenţa lui Coronini cu principatele, Cernăuţi, 1938) se poate afla informaţia potrivit căreia Mizilul avea la jumătatea secolului XIX patru cartiere: galben, verde, gri, roşu. De altfel, oraşul ar mai putea fi împărţit după parohii, dar şi după denumirile tradiţionale ale zonelor: Centru, Vărzărie, Pescărie, Peste Pod, Fefelei, Poteraşi, Cartier, Teilor, Gară, Bazar, Dallas etc. S-ar fi putut organiza un campionat al curăţeniei pe operaţiuni: şters praful, dat cu aspiratorul, măturat, spălat geamurile, dat parchetul cu ceară, văruit, adunat pînza de paianjen, desfundat grădina, adunat ciorcioboatele din curte şi-am încălecat pe-o şa şi concursul tot nu s-ar termina.

Ciudat este că primarul transformă firescul curăţeniei de primăvară în ceva excepţional. Ca şi cum oamenii (mizilenii) nu şi-ar vedea de curăţenia lor, acasă. Şi, în definitiv, de ce să vină reprezentanţii primăriei în casele oamenilor? Nu e asta o intruziune? Dar, ca treaba să fie înghiţită pe nemestecate, în ecuaţie este introdus un model: muzeul ţăranului român (scris cu litere mici, de parcă nu ar fi vorba de o instituţie; de parcă ar vrea să fie vorba de un model, însă n-ar vrea ca modelul să bată la ochi). M-am gîndit că poate intenţia primarului a fost să dea model Muzeul Satului. Acolo întîlneşti expuse gospodării. Fiecare dintre ele arată ţuţ - curate, şpreiate, lustruite pînă la Dumnezeu şi-napoi, că doar e vorba de un muzeu. Nu cred să se fi gîndit primarul la Muzeul Ţăranului Român, unde chiar lucrez, pentru că în acest muzeu expunerea are o cu totul altă viziune: una sintetizatoare, metaforică, non-descriptivă, non-categorială, mizînd pe sugestie şi descoperire. Dar aici poate e vorba de confuzia primarului şi de nimic altceva. Sau poate că, neexistînd în Mizil vreun muzeu, gîndul că fiecare casă ori apartament ar putea echivala cu o fărîmă de edificiu cultural poate i s-a părut salvator. Să fi vrut primarul să-şi împrospăteze imaginea cu cea a Muzeului Ţăranului Român? Ar fi ceva surprinzător pentru o campanie de promovare gîndită în provincie, să alegi un brand cultural, în locul unui concert mai mult decît îndoielnic, de pildă. Ori poate că e începutul unei cercetări etnografice, iar curăţenia să fie un bun pretext pentru a intra în casele mizilenilor.

Indiferent ce ar sta în spatele acestei iniţiative, textul semnat de primarul mizilean e antologic. E caragialesc şi etnocentric. E adorabil şi absurd. E kitsch şi e orice nu vrea autorul său să fie. În fine, e o carte de vizită. Un certificat de garanţie a unui spirit nepieritor. Răspunsul mizilenilor ar trebui să fie pe măsură: un miting cu măturile în mînă, cu aspiratoare, greble, cazmale, cîrpe de şters praful şi bidinele, chiar în buricul oraşului (axis Midil) -- la obeliscul "Trepte spre cer".

2010-03-12T09:58:00.009+02:00

Mizil'sche Natürlichkeit

La muncă sau cu alte treburi, după decembrie ’89 au plecat în străinătate şi mizileni. Unii s-au aşezat care pe unde, alţii s-au întors. Poveştile sînt singurele lucruri care rămîn în urma lor şi-a tuturor, însă fără a ne salva. De pe urma lui Blo a rămas povestea unui viol.
Germania. Marginea unui oraş. Lîngă o pădure. Blo, sosit la muncă nu de unul singur — alături de alţi mizileni — se află la supermarkt. După o privire atentă printre rafturi, zăreşte nemţoaica potrivită. Blo o aşteaptă afară, în aerul rece, vîntos, nemţesc. După ce termină tîrguiala nemţoaica iese. Mişcările lui Blo vădesc oarece pricepere în privinţa celor ce urmează să se întîmple. Nemţoaica este apucată de-o aripă şi dusă în mare grabă în pădurea din apropiere. Pe drumul spre locul faptei, Blo încearcă să vorbească nemţeşte. La urma urmelor, nu e tocmai un calvar să ţii minte cîteva cuvinte din limba lui Goethe. Femeie educată, nemţoaica nu pare să riposteze. Blo a povestit mai apoi că din pădurea se auzea:
— Auuu-uuugh — auuu-uuugh — jaaa-aaa — wooo-oohlan — ja woo-oohl — auuu-uuugh!
Desigur, nu erau lupii şi nici alte jivine, ci proba neîndoielnică a satisfacţiei. Nemţoaica nu părea că are de gînd să se plîngă poliţiei, pentru că Ein, zwei, polizei nu era decît un cîntec, unul la modă chiar. Blo a mai dat apoi cîteva detalii. Unul, împărtăşit fără vreo reţinere, ba chiar ai zice că ţinea ca lumea să ştie asta. Nemţoaica ar fi exclamat în aerul proaspăt al pădurii, îmbrăţişată de mizileanul aflat la muncă:
— Guuu-uuutt, guuu-uuutt rümanien!!!
Însă în privinţa celui de-al doilea amănunt, i-a fost mai greu să-l împartă cu altcineva sau, oricum, a făcut-o cu oarecare rezervă. I l-a dezvăluit unui alt mizilean cu care se spetea să agonisească ceva:
— Frate, cînd i-am ridicat fusta, nemţoaica a-nceput să-mi spună: Biologic!!! Biologic!!! Ce dreacu’-o fi vrut să zică?
Celălalt mizilean, Bru, a încercat să desfacă dilema lui Blo, numărîndu-i pe degete cîteva posibilităţi:

1. Nemţoaicei tocmai îi venise ciclul menstrual şi, prin urmare, Blo trebuia avertizat, chiar cu preţul înaintării în inima limbii germane.
2. Nemţoaicei nu-i plăcea sexul intermediat de kondome, în caz că lui Blo îi trecuse prin cap să cumpere aşa ceva de la supermarkt.
3. Nemţoaica era o iubitoare de frumos, de natură, şi voia de la Blo ceva firesc, natural-eco, primar, balcanic, valah, necum vreo oroare cu hamuri, biciuşti şi tot felul de alte jucărele pe care canalul de televiziune Liebe Sünde le promova cu succes de ceva ani în toată Germania.

Blo n-a făcut puşcărie în Germania, nu i s-a ridicat nici un monument lîngă acea pădure, care s-ar fi putut numi Wald Liebe, n-a primit nici o reducere la supermarkt-ul din apropiere. Nemţoaica i-a mulţumit, iar el s-a întors la scurtă vreme în Mizil, cam cu coada între picioare. Om cu ceva mai mult noroc, Bru s-a întors cu bani, cu o maşină şi cu povestea bunului Blo.

Link:

2010-02-20T01:31:00.011+02:00

Gara cu ederă bătrână

Am copilărit la două case de gară — gara Mizilului. Loc de joacă, loc de visare, loc de plecare şi de întoarcere. Eu am poveştile mele, nu neapărat spectaculoase, dar de folos întrucîtva unei istorii fragmentare a acestei gări obişnuite. Îmi plac istoriile disparate — golurile de memorie lasă suficient loc fantasmei şi din punctul ăsta gara poate arăta cu totul altfel, literaturizată. Reiau şi rezum, a cîta oară?, o parte din toate aceste amintiri...

În apropierea gării, de o parte şi de alta, sînt două castele de apă — căzute în paragină şi atunci, în anii ’80, iar acum cu-atît mai mult. Părăsite, pur şi simplu. Nu mai spun că pot fi clasate în patrimoniul industrial (pentru mai multe pe acest subiect click aici), aşa cum sînt clasate crucile de piatră din oraş şi din extremităţi (podul de peste Istău din Fefelei; la ieşirea spre Loloiasca; crucea de jurământ de pe strada Tudor Vladimirescu etc.). Odată am fost capul răutăţilor: am urcat în castelul de apă până sus cu o gaşcă impresionantă de copii. De fiecare dată cînd îmi amintesc mi se zburleşte părul de frică. Era atît de uşor să picăm în bazinul plin cu apă murdară, gunoaie şi rahat... Am văzut oameni tăiaţi de tren, cu rămăşiţele trupeşti bucătăţite şi înşirate pe zeci de metri. Am văzut galerii de fotbal şi armate de ţigănci cu coşurile doldora de seminţe, gume de mestecat şi ţigări bulgăreşti ori albaneze. Am găsit cutia poştală de pe peron deschisă, nesupravegheată de nimeni, am băgat mîinile în scrisori şi am fugit cu ele la celălalt castel de apă, unde am citit cu nesaţ confesiunile şi declaraţiile de dragoste ale unor soldaţi. Am roit mut de o admiraţie tîmpă pe lîngă trenurile ruseşti care opreau mai degrabă întîmplător, încercînd să cerşim stilouri chinezeşti sau orice altceva străinez. Am urmărit şi am fost urmărit. Am descărcat pepeni din vagoanele de marfă. Am furat din vagoane cu maculatură caiete de matematică pentru a avea la îndemînă probleme rezolvate de copiii din Piatra-Neamţ, Bacău ori alte oraşe ale Moldovei. Am jucat pititea în triaj, sărind dintr-o garnitură în alta. Am umblat la frînele unor vagoane trase pe linie moartă, deblocîndu-le, lăsîndu-le să curgă spre linia pe care tocmai venea un tren dinspre Ploieşti — am transpirat ca toţi dracii încercînd să restabilim situaţia, oprind cele trei vagoane la cîţiva metri de o catastrofă feroviară. Am înălţat zmee pe cîmpul din spatele bazei de recepţie pentru cereale. Am pornit cu Doru Suditu cu un tren de marfă pentru a culege iarbă pentru găini, dar iarbă de la ţară, adică de la Inoteşti, următoarea staţie spre Ploieşti, pentru că Mizilul era oraş, era prea poluat pentru găinile noastre, dar marfarul n-a oprit la Inoteşti, nici la Tomşani, nici la Cricov, nici la Muru, nici la Valea Călugărească, ci abia după podul de peste Teleajen — tocmai de-acolo ne-am întors pe jos pînă la Inoteşti, unde am prins la milimetru un personal. Acestea şi mult mai multe am făcut. Şi-am auzit poveşti cu tipi din generaţia părinţilor mei, indivizi care mergeau în mîini pe acoperişul vagoanelor — pe vremea aceea trenul mergea agale, iar călătorii stăteau uneori şi deasupra. Sînt foarte mulţi cei care ar avea ceva de povestit despre gara Mizilului. Istorii mici, e drept. Toată înşiruirea asta de amintiri răzleţe o datorez descoperirii unor cărţi poştale de care n-aveam habar (credit dl. Traian Bendereţchi). Şi ca să nu le ataşez doar zvîcnirile copilăriei mele, am decupat din Însemnările unui belfer, cartea lui Ioachim Botez, fragmente în care aminteşte de gara cu ederă bătrână. Gara aceea nu mai e. Am extras aceste fragmente pentru cei ce nu ştiu că această gară, în care a oprit expresul de Berlin, dar şi locul în care eroul acestui mic triumf local a sfîrşit lovit de o locomotivă, era cu totul alta decît cea de acum:

„Neputînd călători ca mult învăţatul şi fericitul Montaigne, care acum patru veacuri hoinărea numai de pofta inimii, mâncând pe la mânăstiri anghinare cu unt ori potârnichi rumene slujite de albe mâini de stareţă, poposind pe la hanuri vestite unde se ospăta cu lipie caldă cu slănină, cu mărar şi căţei de usturoi, şi cetea pe Strabon, noi ne fărâmăm vremea şi oasele pe linia Bucureşti-Mizil şi înapoi. Asta, în limba dăscălească se chiamă însă profesor navetist, nu vagabond. (...) Trenul aleargă acum peste traversele îngheţate şi scânteind de bruma nopţii, ca peste un covor învrâstat cu fire de beteală, trece pe lângă căpiţe de paie şi glugi de coceni peste care zăpada are să se aşeze ca frişca pe nişte cataifuri uriaşe, şi se opreşte gâfâind în gara Mizilului cu ederă înroşită de toamnă atârnând de streaşină ca o perdea grea de purpură şi matostat. Astă primăvară, se întindea aici până departe în zarea fumurie, un lan galben de rapiţă de parcă toate cântătoarele din insulele canare ar fi tăbărât să ciugulească iarbă, lângă cetatea aşa de hulită a lui Conu Leonida.” (Belfer vagabond)

„Zeiţa cărţilor şi a înţelepciunii ar avea ce căuta în hulita cetate a conului Leonida, şi ar rămâne uimită de plăcere văzând cum îşi îngrijesc gospodinele prispa şi fereastra; până şi geamurile potcovăriilor de pe drumul gării, sclipesc de curăţenie ca scutul ei de argint!” (Minerva la Mizil)

„Rămânem aşa dar mai departe ţara tuturor prejudecăţilor şi mai ales a zeflemelelor gratuite. Pentru o ieftină butadă literaricească cu care Caragiale a cufundat în ridicul un biet om de treabă de pe urma căruia Mizilul are azi un drum cu plopi (Bulevardul Gării), sau pentru batjocura nedreaptă pe care Ranetti a aruncat-o locului său de naştere, nu mai poţi fi dascăl la Mizil fără să deştepţi un vag sentiment de compătimire sau un zâmbet dubios. (...) Şi astăzi, cum intri în târg pe drumul cel mare al gării, după ce ai trecut de cărarea cu plopi chinuiţi de arşiţă şi praf, te întâmpină cântarea veselă a nicovalei şi a baroaselor repezite de braţe călite la vâvătaia flăcărilor jucăuşe în întunericul de fum şi sgură. (...) Omul sfinţeşte locul. Şi aici la Mizil, cei cari o fac cu mai multă nădejde, sunt tocmai cei cu mai puţine diplome şi fără gînduri de strămutare către mirifica metropolă dela miazăzi care dela o bucată de drum, apare în noapte ca o nebuloasă de fosfor. Sunt negustorii hârşiţi cu necazurile tarabei cari vor fi privind din pragul prăvăliei cu o ironică nedumerire la cei cari bat noroaiele pentru o simbrie fără acreditiv. Iar dacă îşi dau şi ei odraslele la şcoala cea mare ridicată din dărnicia unui chiabur tot dintre dânşii, o fac din aceeaşi pornire cu care conu leonida a isbutit să oprească expresul în gara urbei lui oropsite.” (Dela Piatra la Mizil)

„O mare dar nu şi îndreptăţită râvnă a răposatului Leonida Condeescu a fost şi aceea de a vedea în urbea lui oropsită un liceu clasic. Numai când n’a isbutit să-l aibă, a oprit cu avântul şi paraponul unui Orlando Furioso, expresul în staţia Mizil... Aşa povesteşte, în bătaie de joc, Caragiale, ticluind pe seama bietului om şi o telegramă franţuzească către d-l Maire Bürgermeister din Breslau... Dar puţini din cei cari încă mai fac haz de zeflemeaua ieftină şi injustă a lui Caragiale, vor fi băgat de seamă că gara Mizilului cu perdele de ederă bătrână la streaşină şi cu o întinsă gospodărie alături, nu este chiar cea mai de dispreţuit. Dovadă că o rândunică, mai cuminte decât omul, şi-a clădit cuibul chiar în biroul de mişcare ca să ţină de urât slubaşilor chinuiţi cari veghiază balaurii cu nări de foc ce trec prăpăstioşi peste macazuri. Azi, dacă răpostaul Leonida şi-ar părăsi somnul veşnic dar încă turburat de clevetirea omenească, ar porni-o încet pe drumul lui cu plopi torturaţi de sete, şi ar merge tot către inima târgului, ar vedea cu mândră mulţumire împlinit şi visul celălalt: liceul falnic cu etaj şu duşumele de parchet durat din dărnicia unui băcan chiabur şi înţelept cum nu sunt mulţi prin cele oraşe cu caldarâm de mozaic şi lumini de opal...” (Împuşcat la Mizil)

„Într’o dupăamiază posomorîtă de Noemvrie, pronirăm amândoi către gara Mizilului, dela locanta unde prânzisem cu câteva măsuri de turburel ce nu se liniştise încă în boloboc. Tapiru avea chef de vorbă:”Mă neică, ăăă...” Ţinea să mă întovărăşescă până la gara cu şopron cuprins cu ederă bătrână ce îşi mai ţinea doar ici colo câteo frunză, ca un lacăt mâncat de rugină la o gură de beciu... Păşeam amândoi prin burniţă muşcând din câteo bucată de alviţă şi vorbeam de una de alta.. Uliţa gării era tristă; dealungul caldarâmului cu hopuri, noroiul plămădit cu bălegi şi coceni dela căruţele ţăranilor, se întindea cenuşiu ca o coleaşă; pâinile necoapte şi negre de pe taraba brutărioarei unde păzea un unchiaş, parcă erau nişte bureţi de pădure; bolovanii de sare grunjoasă de pe la uşile dughenelor lăcrămau domol...” (Tapiru)

„De aceea, într’o noapte, m’am făcut vită de povară: dela gara cu ederă bătrână a Mizilului, până departe către marginea târgului, am cărat în braţe celui care acum vrea să mă bată, o cuite încărcată cu plumb. Aducea dela Bucureşti gloanţe pentru multele sale arme, şi în gară nu se brodise nicio trăsură; dar chiar de ar fi fost, cu greu s’ar fi hotărît să ia una tânărul vânător de ciri şi de câini, purtând în buzunarul jiletcii o cheiţă strălucitoare dela sertăraşul cu bani al unei bănci.” (Mizilul supărat)

2010-02-08T22:21:00.020+02:00

Trei ceasuri rele

I-a bătut ceasul / i-a stat ceasul / merge ceas / a stat cu ceasurile / ceasul rău, pisica neagră / în ceasul al doisprzecelea / a se da de ceasul morţii / să fie într-un ceas bun! / din ceas în ceas / ceasu’, şefu’! — şi poate că or mai fi şi alte expresii. De pildă, cu termeni precum timp sau vreme. Cărţile cu aforisme duduie de aşa ceva. Asta am descoperit în anii ’80, cînd, după ce singura statuie a oraşului a fost mutată de lîngă Liceul Agricol în centru, în locul ei a apărut o lucrare de mobilier urban: un ceas. Un ceas mai degrabă electric decît electronic. Era o modă. În Ploieşti exista aşa ceva în centru. Ba chiar la ore fixe cînta o melodie cam gîjîită, dar era o realizare pentru socialism. Aceste ceasuri din centrul oraşului mi-au inspirat o proză, pe care am scris-o într-o cheie simbolică, cu un schepsis: Santinelele muzicale. Postamentul ceasului instalat atunci în locul unde se intersectau Şoseaua Naţională (Mihai Bravu) cu Bulevardul Unirii avea inscripţionate cîteva aforisme despre timp, ceva de genul Măsoară timpul cu faptele tale! Mobilizator în stilul comunist, deşi autorul cred că este Iorga, dacă nu mă înşel. Ceasul acela nu a funcţionat mult timp — cică trei zile.

Aşa cum în Mizil orice este luat în bîză, aşa s-a întîmplat şi cu timpul. Categoria grea a fost luată la trîntă de categoria cocoş. În scurtă vreme ceasul a dispărut, rămînînd postamentul cu aerul de lucru neterminat, ori de vestigiu. Poate că n-ar strica să fie scos de-acolo. Aduce mai degrabă cu o măsea stricată decît cu o ruină care spune ceva într-un mod înţelept şi deopotrivă sfătos. Mai bine fără. Este ultimul ceas public din Mizil, în ordinea cronologică a instalării.

Ceasuri de utilitate publică au mai fost - şi încă există. Primul, ceasul clopotniţei de la biserica Adormirea Maicii Domnului, de la Piaţă. Un ceas elveţian din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui achiziţionare se datorează, din ce ştiu, lui Ioan Cantacuzino, proprietarul de atunci al oraşului Mizil.

Jean Cantacuzene în Le Monde Illustre (primul stînga, sus)

Biserica Adormirea Maicii Domnului - 2010

Ceasul acela a fost reparat la sfîrşitul anilor ’90, începutul anilor ’00. Mai ştiu că Muzeul Ceasului din Ploieşti ar fi dorit să-l achiziţioneze. L-am şi auzit bătînd clopotele la ore fixe. De o vreme a încetat. Nu era rău pentru Mizil să aibă aşa ceva. E un element de identitate locală la care autorităţile ar trebui să ţină ca la ochii din cap. De altfel, puţine sînt lucrurile care ar putea fi interesante pentru un trecător prin Mizil. Acum este şi biserica de lemn din Parc.

Şi a mai fost un astfel de element de care autorităţile sau administraţia Gării s-au dispensat cu o uşurinţă care sfidează multe noţiuni: ceasul Paul Garnier de pe peronul gării. Cînd am văzut că a fost înlocuit, am înlemnit. Ştiam ceasul acela din copilărie, mă ataşasem de el ca de colecţia numismatică. Stînd la doi paşi de gară, bătusem mingea de nenumărate ori pe-acolo, jucasem pititea, mergeam în triaj, la păduricea, la castelele de apă, pe cîmpul din spatele silozurilor. Dar, măcar de-ar fi doar nostalgia, patetismul, sentimetalismul dulceag de provincie. Nu, nu e numai atît. Ceasurile marca Paul Garnier au poposit în perioada interbelică în multe din gările României. Unele dintre ele au rămas instalate pe poziţia iniţială, altele au fost smulse, dezafectate. Aşa s-a întîmplat şi cu cel din Gara Mizil. A fost înlocuit cu un ceas care de regulă se agaţă pe un perete într-o cameră, nicidecum pe peronul gării. Başca faptul că nu e din aceeaşi poveste cu locaşul special încastrat în zidul de la peron. Total neinspirată alegerea. Dar rizibilul nu a încetat cu fapta în sine, de un măreţ spirit civic. Înlocuirea a fost semnalată în unul din ziarele oraşului, Mizilul, la sfîrşitul anului 2008, textul fiind de un umor copios, comparabil cu sloganurile din vremurile de inepuizabile realizări ale comunismului, pedalînd la nesfîrşit pe victoria noului, pe progres şi inovaţie cu orice preţ:

Noul ceas este recognoscibil. Multe sufragerii anoste ori sedii de instituţii, cu pereţii coloraţi ca nişte bezele, găzduiesc astfel de ceasuri impersonale. Pentru a contrabalansa nefericita iniţiativă, am căutat cîteva imagini cu ceasuri marca Paul Garnier, ceasuri clasate sau clasabile în patrimoniul industrial şi intrate, unele dintre ele, într-un circuit al ceasurilor de acest tip. Ţările unde pot fi regăsite sînt dintre cele mai diverse. Cred că Primăria sau Gara ar trebui să repare gestul neinspirat de a-l înlocui. Un astfel de ceas în primul rînd datează Gara, ruta Bucureşti-Ploieşti-Buzău-Galaţi fiind una veche, deschisă fiind, provizoriu, la 1870, apoi la 1872 în regim normal. Imaginile cu ceasurile păstrate în bună stare:

Ceasul de peron al gării Giurgiu

Estação Ferroviária Rio Grande Brasil

Hejaz Railway station Siria

Baghdad station - Alep, Siria

Cadran d’horloge Paul Garnier type gare

Sala Piezas de Museo. Edificio Planetario - Andalucia

Museo de Vilanova i la Geltru

France

Cadran d’horloge Paul Garnier type gare

2010-02-01T09:58:00.005+02:00

les cieux d’en-dessus s’affaissent

sur le cieux d’en-dessous — aici am deschis volumul lui Francis Ponge, în plata absolută a hazardului. Pentru că există serii ideale de întîmplări, cu o seară înainte Mitu mă sunase agitat, dar era o agitaţie frumoasă, un extaz mai degrabă, pentru a-mi spune că o rudă i-a dat 13 fotografii cu Mizilul vechi. Bun, bună treabă. De fapt era vorba despre nişte poze cu oameni ai Mizilului anilor ’50, un Mizil cu aceeaşi faimă de loc fără întîmplări memorabile. Nici nu trecuse o săptămînă de cînd fusesem pe-acolo, cînd fotografiasem sacrificiul unei găini în plină stradă — strada Nicolae Bălcescu, fostă Carol, cu trei biserici neoprotestante şi una ortodoxă, din lemn, în deja implacabilul stil maramureşean —, lucrări de feronerie veche, case ceva mai răsărite cu faţade proaspete de culoarea bezelelor, nişte puţuri. Asta fac de fiecare dată, caut ceea ce n-am avut timp să văd pînă în clipa aia, ceea ce am uitat că există ori nici măcar n-am bănuit vreodată că ar fi posibil să descopăr. Ajunsesem în după-amiaza acelei duminici în curtea lui Doru, nepotul eroului militar al cărui nume îl poartă strada mea, unde beam ţuică sub cerul liber şi ascultam poveştile unor oameni care asta ştiu să facă cel mai bine. Să povestească.

Nu-mi mai amintesc cine a adus vorba de fraţii Petreuş. De fapt, fraţii Costache. Unul, Cristi, se pricopsise de la un campionat mondial de handbal cu numele unui portar scandinav. Hans Christiansen. Celălalt era Petre, Vasile pe numele lui real. Ciudat. Într-adevăr, ciudaţi rău, mi-a confirmat Mitu, pentru ca Doru să le mai îmblînzească un pic imaginea — erau nişte comici, dom’le. S-au povestit mai multe, însă doar una dintre întîmplări are haz acum. Era prin 1991, vopseau acoperişul casei lui Doru şi dintr-o dată i-au cerut să le dea acolo, pe acoperiş, un radio. Şi l-au primit. Doru le urmărea munca din stradă. Şi, fără să poţi bănui un aşa moment, nu vopsiseră nici măcar jumătatea din suprafaţa acoperişului, fraţii Petreuş se ridică în picioare, parcă propulsaţi de nişte arcuri, şi întreabă: — Acum, ce facem, mai vopsim în continuare? — Cum adică? Normal că mai vopsiţi, de ce să vă opriţi? — le-a replicat proprietarul. — Păi, i-auziţi ce-au zis acu’ la radio, că a căzut Gorbaciov...

Cam cu de-astea se ţineau băieţii. Ajuns acasă, am pus pe blog cîteva mostre de-astea promiţîndu-mi că pe viitor voi fi ceva mai atent la asemenea istorioare, pentru ca la vreo două zile să mă sune Mitu să-mi spună că a găsit 13 fotografii vechi. Îl oprise pe stradă o rudă să-l întrebe dacă el scrie pe internet, la Miziliada — nu, nu eu, s-a dezvinovăţit Mitu. Mă, eu am citit tot ce e scris pe blogu’-ăla, mă — aşadar, nu era de rău. Şi zice: ia să vii pe la mine să-ţi dau eu fotografii, să le pui şi p-alea, că am d-alea vechi. Bine, bre, vin, a fost răspunsul lui Mitu, dar să ştii că nu sînt eu cu blogu’. În fine, problema asta s-a lămurit repede în timpul vizitei, la sfîrşitul căreia Mitu căpătase într-adevăr nişte fotografii de acum 60 de ani. Băi, Cosmine, mi-a zis în telefon cu vocea lui gîjîită, bă, sînt poze cu tinichigii. I le-am arătat şi lu’ taică-miu şi i-a recunoscut pe toţi, bă. Aur curat. Şi lăutarii, că fiecare meserie era cu taraful ei. Cizmarii îi aveau pe-ai lor, croitorii... Înţelegi?

Ştiam că visul lui de fiu de tinichigiu era să facem nişte interviuri despre tinichigiii din Mizil — el însuşi bătuse tablă pe vila dinamovistului Mateuţ, pe la Snagov, ajutîndu-l pe frate-su, Costi. Aşa ceva nu s-ar cuveni să ratăm, asta era ideea. Făcusem un interviu cu unul dintre ultimii potcovari, o meserie de tradiţie la noi, altul cu un columbofil, o pasiune expandată în ultima vreme la nivelul unui sfert de oraş aproape, şi le venise rîndul celor care se încumetau să urce pe case, era părerea lui Mitu. Am deschis fotografiile pe care mi le trimisese pe e-mail şi am tot stat în faţa computerului holbîndu-mă la ele. Cîteva fuseseră făcute pe coama casei, avînd în fundal fragmente ale unui orăşel văzut de sus. Odată am vopsit şi eu acoperişul casei părinţilor mei, o casă cu etaj, de la înălţimea căreia am simţit mirosul vecinului nostru mort, a cărui linişte suspectă de o săptămînă fusese înlăturată de vuietul bîrfelor şi de sirena ambulaţei chiar atunci, cînd eu eram la înălţime. Poate că pentru o aşa poziţie era nevoie de o moarte excepţională, nu? Nu. Pentru că era prima oară cînd urcam pe acoperiş, de-asta se potriviseră lucrurile. Eram convins. Dar pentru ei, tinichigiii, care-şi petreceau toate zilele pe acoperişuri, cum trebuie să fi fost lucrurile de jos, de pe pămîntul bătucit cu nesimţire în fiecare zi? Îi priveam şi-mi păreau nişte arătări, un soi de fiinţe care după fiecare coborîre aveau dispensă pentru băutură. În celelalte fotografii îi regăseam cu paharele ridicate, în preajma sifoanelor, sprijiniţi de garduri de lemn, ori în iarbă cu lăutarii lui Mamaia. Fericiţi poate pentru că încă nu-şi frînseseră oasele, ori pur şi simplu oameni cu gîtlejul pîlnie de argint.

Şi Mitu m-a ţîrîit din nou. Da, mă, o să scriu ceva, o să mă gîndesc. Apoi, el, uite, taică-miu a zis că poţi să vii liniştit la noi cînd treci prin Mizil. Îţi iei un reportofon şi-ţi comentează pozele lui, că are şi el vreo sută. Nu puteam sta mult la telefon, am încercat să i-o retez, să amînăm eventuale alte poveşti pentru după-amiază, dar el nu s-a lăsat: — Auzi, fraţii Petreuş tot tinichigii erau, ucenicii lu’ taică-miu. Băi, băiatule, fii atent ce caterinci aveau în ei... Tu treceai pe stradă ca tot omu’ şi ei îşi dădeau pantalonii jos şi-ţi arătau fundu’ de pe casă. Sfinţi şi panarame. Cînd te prindeau ţi-o spuneau p-asta: Ce e-n lună, nu e-n soare, / Ce e-n tren, nu e-n vapor. / Numa’-n Anglia şi-n Franţa / Şi-ncă două la Constanţa... Ce e? — Da’, ce-i asta, ghicitoare? Mă iei cu ghicitori?— Hai, mă, nu ştii? — Hai, Mitule, că n-am timp de ghicitorile tale acum! — Litera N, băi, băiatule! Ca să vezi şi tu glume la ei. Şi să-ţi mai zic una şi gata... Prin anii ’80 cîntau prin oraş Viva Las Vegas şi spuneau la lume că Elvis Presley n-a murit, că e pe o insulă unde cîntă la nunţi ca să-i trimită bani lu’ fi-sa.

Foto cu tinichigii şi alţi meseriaşi din Mizilul anilor '50 - '60:

Ghe. Voinea, Pimpi, Mircea Diaconescu - loc: gardul stadionului

__________

Gogu Croitoru, Georgică Păşcălău, Andrei Păşcălău (geamgiu), Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, din centrul vechi

__________

prima persoană neidentificată, Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu),
Buzilă Mamaia (lăutar) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, 1961

__________

Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş) - cu bicicletele pe strada Unirii, centrul oraşului, 1960

__________

Gore Purcel, Costică Purcel, Mircea Diaconescu, Ilie Coropcaru -
lucrare la acoperişul sediului meşteşugarilor, 1956

__________

Gore Purcel (ciocan îngust), Mircea Diaconescu (cleşte lat de coamă), Costică Purcel,
Ilie Coropcaru (ştros, ciocan lat de lemn) - deasupra oraşului

__________

prima persoană neidentificată, Ion Vasilescu (Ţăranu),
Mircea Diaconescu - Teatrul Mareş, 1939

__________

Gogu Croitoru, Andrei Păşcălău, Mircea Diaconescu, Onuţu - la grădina de vară

__________

Mişa Tulbure, fratele lui Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş),
Cristache Diaconescu, Marilena (fiica lui Mircea Diaconescu)

__________

Mircea Diaconescu, Gore Purcel, Stelu Diaconescu, tinichigiu din Magula -

curtea lui Mircea Diaconescu
__________

Cristache Diaconescu, Andreiaş (Andrieş), Mircea Diaconescu -

la cafenea, lîngă famacia Gotsman
__________

în picioare, în faţă: subofiţerul Diaconescu, Mamaia (contrabas), Ţone (caordeon), Mircea Diaconescu

în picioare, în spate: Mişa Tulbure

la masă: Cristache Diaconescu, costică Purcel

sub masă: persoană neidentificată, Mircea Anghelache, Iona Vasilescu (Ţăranu)

la stadion, 23 august (1959-1960)

__________

Nicu Voinea, Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş)

__________

2010-01-30T21:19:00.005+02:00

Omul de zăpadă

Cînd iarna e plină de nămeţi, la Mizil apare un om-de-zăpadă. Pe trotuarul străzii Nicolae Bălcescu, la casa în care sînt arborate două steguleţe roş-albastre. Ice-art sau pur şi simplu o pornire nostalgică în căutarea copilăriei, arătarea înaltă de doi metri lipită de gard este făcută de proprietarul în puterea vîrstei, nicidecum de către un copil. Omul-de-zăpadă încă poate fi vizitat şi e loc şi de varianta reloaded & revisitied -- în zilele următoare se anunţă iar ninsori abundente. Apoi va veni primăvara şi mizilenii (dar şi trecătorii de o zi două prin Mizil) vor contempla Columna-Coloana-Obeliscul, o lucrare atît de îndatorată lui Brîncuşi, adicătelea pînă la frontiera cu pastişa, dacă nu va fi comis deja o trecere frauduloasă dincolo...; şi mai sînt sculpturile aduse din dealul cu piatră de la Năeni, mult mai interesante decît buricul supraînălţat al oraşului. Enjoy!

2010-01-27T01:37:00.008+02:00

Expresivitate mizileană II

Ieri am primit vestea a trei morţi: un potcovar şi două fete. Acum cîteva zile, cînd am fost în Mizil, văzusem pe strada Nicolae Bălcescu doliu pus la o poartă aproape de centru. Nu ştiu dacă avea vreo legătură cu una din fetele răposate despre care mi-a scris 1acolo. Şi pentru că a apărut concentrarea asta de moarte / morţi, am considerat că e momentul să detaliez un pic tema expresivităţii mizilene, chiar dacă de data asta pe temă funebră. Uneori moartea produce efecte comice şi e bine să nu le trecem cu vederea. Umorul de factura asta e de cea mai bună calitate.

Deci... După ce am zăbovit prin oraş ceva vreme (pentru o cafea, pentru o înregistrare...), am apucat-o spre casă. Am ales drumul spre Bulevardul Gării. Şi cînd am ajuns la Biserica de la Piaţă (Adormirea Maicii Domnului) am observat o ţigancă tot învîrtindu-se în jurul unei sacoşe de plastic în care avea tămîie. De vînzare. Pe ea o ştiu din copilărie. Pare nemuritoare, programată să vîndă tămîie. Un fiu, ori poate că era nepot, cine ştie?, se învîrtea şi el prin preajmă şi o ajuta cu reclama. Striga şmechereşte: "Tămîie! Tămîie! Hai la tămîie, bucuria morţii!" Asta m-a trezit la realitate şi m-a făcut să scot aparatul foto din nou, în ciuda gerului înfiorător care-mi paraliza degetele. Tînărul fiu/nepot observase că începusem deja să iau două cadre cu biserica plus mama/mătuşa şi tămîia şi a început să vocifereze. Gîţi. Că de ce fotografiez dacă nu am cerut voie... Avea dreptate omul, numai că dacă nu îndrăzneşti nu mai faci nimic. Multe fotografii ajung documente tocmai pentru că încalci bariera asta, să-i zicem etică. În fine...

Am ţinut-o apoi spre casă, oprindu-mă din cînd în cînd pentru oarece stanţe de iarnă. Ajuns iar la cald, după două ore de poveşti la Sara Cafe, mi-am amintit faza pe care mi-o spusese Mitu, o situaţie tot din preajma morţii, parcă anume întîmplată pentru a fi tabloul perfect al popularei expresii: "să mori de rîs, nu altceva". În ultima vreme (ultima săptămînă) murise profesorul Dimitriu. Cum nu mai avea pe nimeni, de înmormîntare s-a ocupat o nepoată. O doamnă bine, de la Ploieşti sau Bucureşti, care cumpărase un sicriu de lux, cum poate că rar se vede pe la Mizil. La cimitir, după rugăciunile obişnuite pentru pecetluirea mormîntului, preotul le-a spus celor ce-l conduseseră pe răposat că pot arunca o mînă de pămînt pe sicriu în semn de despărţire. Fiecare dintre cei prezenţi au făcut gestul, printre ei şi o bătrînică. Mîna ei însă, de emoţie ori din grabă, a apucat o piatră şi zdronc! Siciriul a răsunat ca o doagă trezită dintr-o adormire lungă. Ca atunci cînd spargi un geam şi toţi îşi întorc privirile, aşa s-a întîmplat şi cu bătrînica. Bulău, groparul, poate pentru a fi la înălţimea pregătirilor orchestrate de ilustra doamnă bine, nepoata răposatului, a intervenit prompt: "Vă rog să nu mai aruncaţi cu pietre că-l zgîriaţi! Aruncaţi cu pămînt!" Am mîncat în hohote de rîs, încercînd să mă pregătesc pentru trenul de seară spre Bucureşti. Uneori există leac şi pentru cele triste ale morţii. Chiar dacă momentele astea nu ţin locul celor plecaţi dintre noi. În fond, asta-i viaţa.

2010-01-26T21:44:00.002+02:00

O moarte

A murit nea Gicu Buia potcovarul de pe strada fostă 23 August. Anul trecut l-am vizitat acasă, împreună cu Mitu, cînd am şi făcut un interviu. Înregistrarea voi încerca s-o postez zilele astea. Semnalez deocamdată postarea scrisă în week-end-ul cînd l-am vizitat -- aici.

2010-01-21T22:48:00.009+02:00

O provocare

Acum un an şi ceva dădusem din întîmplare de-o leapşă, aşa cum se practică acum, internautic: Ce-ai face dacă ai fi dictator de Mizil? Dictatorul, în proba aceea, putea fi echivalentul primarului, regelui, împăratului, preşedintelui, stareţului etc. În fine, orice individ cu prerogativele puterii asupra unui oraş, teritoriu, ori a unei comunităţi, folosindu-se de ele peste limite. Acum nu fac altceva decît să repet cumva întrebarea aceea prin reformulare: Ce aţi face pentru Mizil dacă aţi fi primar, presupunînd, evident, că aţi avea fonduri suficiente pentru a duce la capăt ce vă trece prin minte? Prin urmare, invit cititorii Miziliadei să facă risipă de idei, fantezii, năstruşnicii...

O să încep cu ideea mea. O idee care ţine mai degrabă de divertisment. Ţinînd seama că în istoria Mizilului, numit o vreme şi Aşezarea bicigaşilor de pe menzilurile poştei [1], calul a jucat un rol important, la Mizil fiind staţie de olac / poştă, asta presupunînd rapida apariţie a potcovarilor, a geambaşilor (Caragiale aminteşte în debutul schiţei „O zi solemnă” de cursele de cai pe deşelate pînă la Lipia), aş amenaja un hipodrom în zona Valea Dobrii, unde, din cîte am înţeles, se intenţionează amenajarea unei baze de agrement, cu un lac, pînza freatică fiind la suprafaţă. Avantajele ar fi următoarele: un asemenea hipodrom ar fi relativ aproape hergheliile de la Cislău [2] şi Ruşeţu; apoi, un hipodrom e doar o bază, nu e neapărat un club, cum sînt cluburile de fotbal, care să înghită mulţi bani, şi s-ar putea folosi şi la alte manifestări sportive; există o Autoritate Hipică Naţională, al cărei fundament este Legea calului, care ar putea încuraja evenimente ecvestre într-un loc cu oarece tradiţie; în acea zonă s-ar putea muta şi bîlciul de Sf. Petru şi Pavel; tot acolo cu pricina s-ar putea face mai multe expoziţii columbofile, cum s-a întîmplat la sfîrşitul anului trecut; ar fi, mă gîndesc, o atracţie pentru cei care se presupune că vor investi şi munci în viitorul parc industrial de la Mizil, dar nu numai pentru ei -- poate chiar un popas comercial în drumul Ploieşti-Buzău; cum nu cred că mai există vreun hipodrom funcţional în România, ar putea intra în circuitul pariurilor sportive; s-ar crea o identitate cartierului de est al oraşului, cel mai nou, în dezvoltare. Iar hipodromului i-aş pune numele "Sefchet Paşa"[3]. În mod sigur se vor găsi şi dezavantaje. M-am gîndit totuşi la aşa ceva ţinînd seama, desigur, şi de dorinţele fanteziste ale lui Leonida Condeescu.

Încă ceva: unul dintre cele trei ziare ale Mizilului [nu ştiu de ce e nevoie de trei ziare (Poştalionul, Fereastra şi Mizilul) pentru un oraş de aproape 16.000 de locuitori, în plus, toate finanţate de primărie -- sper că informaţiile mele sînt corecte] are sigla concepută tocmai pe această idee a cursei de poştalion, iar emblema Mizilului, nu ştiu dacă este oficializată, dar apare în stînga titlului acestui ziar, conţine în singurul ei cîmp heraldic doi cai cabraţi avînd sub picioarele din faţă o roată.

Mai mult, Regimentul de Infanterie plasat între calea ferată şi Bulevardul Gării, a fost la începuturi Regiment de Cavalerie, dintre cladirile tip hangar aflate în spaţiul generos al unităţii militare una fiind destinată grajdurilor.

[1] "Se poate afirma că în perioada anilor 1785–1790, Popasul nr. l spre Buzău era constituit la circa 1 km sud de vechea aşezare Fefelei, având grajduri, barăci pentru poştă, fântâni pentru adăpatul cailor. Dintre construcţiile de pe acest loc se mai păstrează şi astăzi fântâna poştei [4], folosită de locuitorii străzii Griviţa, căreia bătrânii îi spun Mahalaua Poştei. Popasul nr. l va purta numele, după anul 1785, de Aşezarea bicigaşilor de pe menzilurile poştei. Este interesant să prezentăm o descriere a trăsurilor de poştă făcută de către călătorul francez Raoul Perrin, din anul 1839 „...şi prin drumuri cu poşta, cu podarojna, cu poştaşul şi trăsura lui ca o treucă, având la cei opt cai, dintre care trei fără scări şi zăbale, hamuri de frânghie şi osie de lemn negeluit, în scoarţa lui...[5]” -- Monografia oraşului Mizil

[2]

[3] "În timpul domniei lui Mihai Şuţu (1791–1793), fiscalitatea crescuse atât de mult încât, după afirmaţiile consulului austriac la Bucureşti, Berkelius, nemulţumirea maselor populare putea duce dintr-un moment în altul la o răscoală generală împotriva privilegiaţilor[6]. În acestă perioadă veniturile poştei cu diligenţe aparţineau Imperiului Otoman. Însărcinat cu veniturile (vacufurile) poştei, demnitarul turc Sefchet Paşa, aflat în trecere pe la Popasul nr. 1, găseşte ca nepotrivită denumirea de Aşezarea bicigaşilor şi ordonă să se scrie scurt, Menzil, astfel că de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, toponimicul Menzil va evolua spre forma lui de azi, Mizil. La 1790, mica aşezare, care purta numele Menzil, adică poştă, îşi avea biserica ei ca toate aşezările statornice.[7]" -- Monografia oraşului Mizil.

[4]

[5] N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, ed. II, pag. 203, Ed. Casei şcoalelor, 1929

[6] Istoria României, vol. III, Ed. Acad. RPR, pag. 718

[7] Gh. M. Petrescu Sava, Târguri şi oraşe între Buzău, Târgovişte şi Bucureşti, pag. 56

2010-01-19T00:03:00.007+02:00

Stelismul la Mizil

În ciuda desfiinţării echipei de fotbal Steaua Mizil, culorile roşu şi albastru continuă să nască pasiuni în Mizil. Dacă echipa locală a sucombat într-o ligă inferioară (D parcă), a mai rămas Steaua Bucureşti. În week-end-ul în care am fotografiat sacrificiul acelei biete găini, înaintînd pe strada Nicolae Bălcescu şi aruncînd priviri în stînga şi-n dreapta după detalii aparent nesemnificative, dar relevante într-o oarecare măsură, am zărit două steguleţe roş-albastre. Curtea în care fuseseră înălţate se află între Liceul teoretic Grigore Tocilescu şi o clădire unde au funcţionat atît o grădiniţă, cît şi biblioteca orăşenească. Este de remarcat gardul-zid care desparte spaţiul privat de spaţiul public, aici stelismul neavînd, în mod evident, nici o relevanţă.

N-ar fi fost cine ştie ce dacă n-aş fi dat de altă lucrare. în spatele unui bloc de pe aceeaşi stradă Nicolae Bălcescu. Spaţiul liber din jurul blocului, de regulă înconjurat cu tot soiul de gărduleţe şi împrejmuiri care mai de care mai artizanale, face resimţită nevoia celor de la bloc de a avea propria lor grădină. În marea parte a situaţiilor, aceste spaţii sînt îngrjite de către cei care locuiesc la parter. Parcele din spaţiul public sînt astfel tratate într-un regim al spaţiului privat. Fiecare curticică din jurul blocurilor are particularitatea ei, de unde rezultă un joc estetic pestriţ al sentimentului de propitar. O dezordine care îşi poate găsi o explicaţie şi în mutările masive şi în valuri de la sat la oraş. Un oraş cu o coerenţă pierdută, dacă va fi avut vreodată aşa ceva. Tîrguşorul Mizil era o amestecătură, nu o construcţie epurată de viaţă, cu reguli severe în încercare de urbanizare, ca într-un oraş pornit de la zero. Dar trebuie să fi fost un amestec cu arome, cu decantări, cu minime coerenţe care erau probabil reglate de comunităţile de meseriaşi, destule pînă în al doilea război mondial. Oraşul comunist industrializat e cu totul altceva. Blocurile şi împrejurimile acestora sînt imagini edificatoare. Încercarea de a îmblînzi astfel de spaţii este de înţeles, dar nu întotdeauna justificată. Formele pe care le iau aceste schimbări de regim (public - privat) sub raportul imaginii sînt năucitoare. Condiţii de bază pentru germenii kitsch-ului în datele sale cele mai elocvente. În curticica acestui bloc de pe strada Nicolae Bălcescu alte însemne ale Stelei. Culorile roşu şi albastru - în plus, machete ale emblemei clubului şi Cupei Campionilor Europeni, cîştigată de Steaua Bucureşti în 1986. Un soi de devoţiune populară, transferată din plan religios în plan sportiv. Pentru că sportul, nu-i aşa?, este o religie. Are toate datele să facă faţă unei asemenea învestiţii de sens. Interesant, de data aceasta, este altceva: între spaţiul public şi spaţiul tratat în regim privat (funcţional, imagistic, nicidecum juridic) nu mai sînt ziduri ori garduri opace, ci un obstacol minim, transparent. O negociere a puterii în raport individ - administraţie locală, ca să fiu un pic pretenţios. Cu siguranţă astfel de interpretări / teorii le vor adînci alţii. Şi toate aceste observaţii n-au pornit decît de la nişte detalii ale pasiunii unor microbişti mizileni. În cel de-al doilea caz, din cîte am înţeles artizanul a fost o femeie. O stelistă.

2010-01-12T01:21:00.009+02:00

Un sacrificiu pe 10 ianuarie

Mergeam spre centru. Apucasem pe strada Erou Lt. Radu Nicolae, strada mea, spre capătul dinspre şoseaua naţională. Intenţia era clară, să demarez un reportaj despre Mizilul interconfesional. Treceam, bun înţeles, pe lîngă biserica cea nouă, model maramureşean, cu care mizilenii se tot laudă. O laudă care nu foloseşte la nimic, în fond, cîtă vreme nu reprezintă pe nici un mizilean, deşi unora le stă bine să se înşele. Şi mai ales nu reprezintă oraşul, nici zona capătului de Bărăgan unde se află Mizilul, nici dealurile Tohanilor care încep să se înalţe la numai 4 km distanţă nord. După cum biserica de piatră din Tohani nu e reprezentativă, pentru simplul motiv că e făcută de meşteri italieni la comanda celor care au avut proprietăţi în zonă -- şi prinţul Nicolae, printre alţii. Crucile de piatră, lucrate la Pietroasele, Bădeni ori Năeni, da, sînt reprezentative pentru toată zona asta de cînd Brîncoveanu a avut moşii pe-aici. Dar asta, cu reprezentativitatea, e o altă discuţie.

După ce am fotografiat monumentul de lemn înalt de treizeci şi ceva de metri, altfel bine executat, am cotit pe strada Nicolae Bălcescu, fosta stradă Carol. Era mai-mai să mă împiedic de cele două persoane care păreau că negociază un gest. O femeie în poarta casei de la colţ. Ţinea în mînă o găină, în cealaltă un cuţit. Venise la vecinul ei. Era vremea sfîrşitului liturghiei. În fiecare dintre bisericile ortodoxe din oraş Iisus Hristos se făcuse deja, la ora aia, şi pîine, şi vin -- mă rog, de fapt, invers. La colţul de stradă din apropierea bisericii, femeia cu găina şi vecinul ei s-au înţeles degrabă. Găina a trecut în mîinile bărbatului, iar el a înaintat spre mijlocul străzii. A pus picioarele găinii sub picioarele lui, a întins de pasăre ca de o praştie, ţinînd-o de căpăţînă cu mîna stîngă, pentru ca dreapta să facă harşti! Capul cu creastă a fost aruncat deoparte nesimţitor, în vreme ce trupul cu fulgi a început să se zbată năbădăios pe asfaltul umed. Apoi, tacticos, bărbatul i-a înapoiat femeii cuţitul sacrificial şi s-a întors cu o mutră morocănoasă şi gesturile robotice în curtea lui. Trupul cu fulgi a continuat să se zbată pe un traseu imprevizibil. Înainta serios spre intersecţia cu strada Erou Lt. Radu Nicolae, unde circulaţia era mai intensă. N-a ajuns, totuşi, în vîltoarea gazelor de eşapament.

Una peste alta, mă gîndeam continuîndu-mi drumul spre centru, lucrurile astea au rămas aşa, văzusem prea bine. Mă oprisem curios, cerusem permisiunea să fotografiez -- nu fusese nici o problemă. Aşa se întîmplă numai la ţară, se iese cu pasărea în drum pentru a-i lua viaţa. Întotdeauna m-am întrebat de ce aşa şi nu altfel. De pildă, s-o tai în curte, ferit de ochii vecinilor ori ai trecătorilor necunoscuţi. Asta dacă nu cumva strada sau chiar oraşul întreg nu e de fapt o familie un pic lărgită, faţă de care nu se cuvine să ai asemenea reţineri. În copilărie, cînd mergeam în vacanţe la ţară (Tătaru), mi s-a întîmplat de multe ori să fiu eu cel cu cuţitul. Eram rugat, iar eu atîta aşteptam. Ce mare lucrur să-ţi dovedeşti bărbăţia dacă ai un cuţit în mînă? Atunci nu-mi închipuiam însă că la Mizil se întîmplă la fel. Am mai tăiat găini, cocoşi, raţe, porc, însă numai în curte. Măcar pentru o minimă decenţă alegeam să fiu de o parte a gardului, iar de partea cealaltă lumea din jur. Au trecut aproape 30 de ani şi satul e instalat în bună regulă într-un orăşel ca multe altele din România. Un orăşel prahovean. Un fost orăşel socialist. Un actual orăşel european. Un fost tîrg de negustori, cu o identitate forjată printr-un amestec continuu de populaţie -- munteni şi cojani, români şi ţigani (acum aproape 30%), ungureni aşezaţi în multe locuri din vecinătatea Mizilului, o colonie de bulgari la început de sec. XX, refugiaţi basarabeni din al doilea razboi mondial, apoi cîte-un neamţ, un turc, un sîrb, un evreu, un grec -- nu ştiu dacă suficient pentru a se pretinde un tîrg cosmopolit, dar cu siguranţă insolit. Azi, mai degrabă un amestec rural fără memoria nici măcar a propriei sale ultime sute de ani. În 2000, cînd am adus-o pe Jill Masino, o americancă umblată în multe locuri din lume, să vadă Mizilul şi Drăgaica de la Buzău, coborînd în gară a exclamat: Uau, e ca în India!

2010-01-10T16:09:00.003+02:00

Expesivitate mizileană

De la George Vasilescu, fratele lui Mitu:
■ A da ochii pe bulgari = a avea ochii împăienjeniţi de la băutură, în curs de a te face mangă

De la fraţii Petreuş, Cristi şi Petre (Vasile) Nicolescu,
ai lu' Nuţa a Fiţii, a lu' Bagadelea:
■ Cînd vreodată tu, în viaţa vieţilor tale, vreodată tu
■ Dă tu acum, că n-am eu acum, şi dau eu cînd oi avea tu
■ În vreme ce vopseau acoperişul unei case, în 1991, au cerut să aibă pe casă un radio. Şi au primit. Proprietarul casei, Doru Radu, le urmărea munca din stradă. La un moment dat, fraţii Petreuş s-au ridicat în picioare, acolo, pe acoperiş, şi au întrebat:
- Ce facem, mai vopsim în continuare?
- Cum adică? Normal că mai vopsiţi, de ce să vă opriţi?, a replicat proprietarul.
- Păi, i-auziţi ce-au zis adineaori la radio, că a căzut Gorbaciov...
■ Dom'le, Paolo Rossi nu e italian, e român, îl cheamă Paul Roşu şi e din Giuleşti, n-ai văzut că seamănă cu românii?